Evoluţionismul

Descarcă cartea

Download (DOC)
Download (PDF)
Comentariile

Capitolele cărţilor

< <
14 / total: 21

Capitolul 13: De ce nu sunt valabile afirmaţiile evoluţioniştilor?

În capitolele anterioare, am examinat caracterul fals al teoriei evoluţiei în termenii dovezilor provenite de la fosile şi din datele biologiei moleculare. În acest capitol, vom aborda un număr de fenomene şi de concepte biologice prezentate de către evoluţionişti drept dovezi teoretice. Aceste subiecte sunt deosebit de importante, întrucât arată că nu există nicio descoperire ştiinţifică care să susţină evoluţionismul, revelând în schimb proporţiile distorsiunii şi ale păcălelii puse la cale de către evoluţionişti.

Varietăţi şi specii

Variaţia, un termen folosit în genetică, se referă la un eveniment genetic care face ca nişte indivizi sau grupuri de un anumit tip sau dintr-o anumită specie să prezinte caracteristici diferite unii de alţii. Spre exemplu, toţi oamenii de pe pământ poartă, la modul fundamental, aceeaşi informaţie genetică; cu toate acestea, unii au ochii piezişi, alţii au părul roşcat, unii au nasul mare, alţii sunt mici de statură, şi toate acestea depind de mărimea potenţialului variaţional al informaţiei genetice.

Evoluţioniştii afirmă că variaţiile ce există în sânul unei specii ar fi o dovadă a teoriei lor. Totuşi, variaţia nu constituie o dovadă a evoluţiei, întrucât variaţiile nu sunt altceva decât rezultatul diferitelor combinaţii ale unei informaţii genetice deja existente, iar acestea nu adaugă nicio caracteristică nouă informaţiei genetice. Totuşi, ceea ce este important pentru teoria evoluţiei este cum ar putea să apară informaţie nou-nouţă pentru a produce specii nou-nouţe.

 

VARIATIONS WITHIN SPECIES DO NOT IMPLY EVOLUTION

köpek, varyasyon

In The Origin of Species, Darwin confused two separate concepts: variations within a species and the emergence of an entirely new one. Darwin observed the variety within the various breeds of dogs, for example, and imagined that some of these variations would one day turn into a different species. Even today evolutionists persist in seeking to portray variations within species as “evolution”.

However, it is a scientific fact that variations within a species are not evolution. For instance, no matter how many breeds of dog there are, these will always remain a single species. No transition from one distinct species to another will ever take place.

Variation always takes place within the limits of genetic information. In the science of genetics, this limit is called the "gene pool". All of the characteristics present in the gene pool of a species may come to light in various ways due to variation. For example, as a result of variation, varieties that have relatively longer tails or shorter legs may appear in a certain species of reptile, since information for both long-legged and short-legged forms may exist in the gene pool that species. However, variations do not transform reptiles into birds by adding wings or feathers to them, or by changing their metabolism. Such a change requires an increase in the genetic information of the living thing, which is certainly not possible through variations.

Darwin nu cunoştea aceste lucruri atunci când şi-a formulat teoria. El a crezut că nu există limite pentru manifestarea variaţiilor. Într-un articol din 1844, el a afirmat: „Faptul că în natură nu există o limită pentru variaţii, este un lucru acceptat de majoritatea autorilor, deşi nu am fost capabil să descopăr nici măcar un singur fapt pe care să se sprijine această credinţă.“143

În „Originea speciilor“, el a citat diferite exemple de variaţii drept cele mai importante dovezi ale teoriei sale.

Spre exemplu, în conformitate cu Darwin, crescătorii de animale care au împerecheat diferite varietăţi de vite pentru a obţine noi varietăţi care să producă mai mult lapte, ulterior le vor transforma într-o nouă specie. Noţiunea lui Darwin de „variaţie nelimitată“ se poate înţelege cel mai bine din următoarea frază din „Originea speciilor“:

"Nu văd nicio dificultate ca o rasă de urşi să ajungă să devină, în urma selecţiei naturale, din ce în ce mai acvatici în obiceiurile lor, cu guri din ce în ce mai mari, până când va lua naştere o creatură monstruoasă precum balena."144

Motivul pentru care Darwin a citat un asemenea exemplu forţat este capacitatea primitivă de înţelegere a ştiinţei din zilele sale. De atunci şi până în secolul al XX-lea, ştiinţa a postulat principiul „stabilităţii genetice“ (homeostazia genetică), bazat pe rezultatele experimentelor realizate pe organisme vii. Acest principiu susţine că, întrucât toate încercările de împerechere realizate pentru a obţine noi varietăţi au fost neconcludente, există nişte bariere stricte între diferitele specii de organisme vii. Aceasta înseamnă că ar fi fost absolut imposibil pentru un crescător de animale să transforme vitele într-o specie nouă, diferită, prin simpla împerechere între diferite varietăţi ale acestora, aşa cum postulase Darwin.

Norman Macbeth, care în cartea sa „Darwin rejudecat“ (Darwin Retried) dezaprobă darwinismul, spune:

THE MYTH THAT WHALES EVOLVED FROM BEARS

ayı, balina

In The Origin of Species, Darwin asserted that whales had evolved from bears that tried to swim! Darwin mistakenly supposed that the possibilities of variation within a species were unlimited. 20th century science has shown this evolutionary scenario to be imaginary.

"Esenţa problemei este dată de întrebarea dacă organismele vii chiar variază nelimitat... Dar speciile par a fi stabile. Am auzit cu toţii despre crescători decepţionaţi că, după ce au ajuns cu munca lor într-un anumit punct, au văzut că plantele sau animalele reveneau la stadiul iniţial. În ciuda eforturilor lor susţinute vreme de două sau trei secole, nu a fost niciodată posibil să se producă un trandafir albastru sau o lalea neagră."145

Luther Burbank, considerat a fi cel mai competent crescător de animale din toate timpurile, a exprimat exact acest lucru atunci când a spus că: „există anumite limite în ceea ce priveşte posibilitatea de dezvoltare, iar aceste limite urmează o anumită lege.“146

Omul de ştiinţă danez W.L. Johannsen a rezumat această problemă la modul următor:

"Variaţiile scoase în evidenţă de Darwin şi Wallace nu pot fi împinse selectiv dincolo de un anumit punct, astfel încât o asemenea variabilitate nu conţine în ea secretul unei îndepărtări indefinite147

În acelaşi mod, diferitele cinteze văzute de Darwin în Insulele Galapagos sunt un alt exemplu al variaţiei care nu este şi o dovadă a „evoluţiei“. Observaţii recente au revelat faptul că cintezele nu depăşesc o anumită limită a variaţiei, aşa cum presupusese teoria lui Darwin. Mai mult decât atât, diferitele tipuri de cinteze despre care Darwin crezuse că reprezintă 14 specii diferite, de fapt s-au împerecheat unele cu altele, ceea ce înseamnă că ele erau varietăţi ce aparţineau aceleiaşi specii. Observaţiile ştiinţifice arată că ciocurile cintezelor, care au fost mitizate în aproape toate sursele evoluţioniste, sunt de fapt un exemplu de „variaţie“; prin urmare, ele nu constituie o dovadă pentru teoria evoluţiei. Spre exemplu, Peter şi Rosemary Grant, care au petrecut ani de zile observând varietăţile de cinteze din Insulele Galapagos, căutând dovezi pentru evoluţionismul darwinist, au fost forţaţi să concluzioneze că acolo nu s-a petrecut nicio „evoluţie“ care să fi dus la apariţia unor noi caracteristici.“148

Rezistenţa la antibiotice şi imunitatea la DDT nu sunt dovezi ale evoluţiei

Unul dintre conceptele biologiei pe care evoluţioniştii au încercat să îl prezinte drept dovadă pentru teoria lor este rezistenţa unor bacterii la antibiotice. Multe surse evoluţioniste prezintă rezistenţa la antibiotice drept „un exemplu de dezvoltare a organismelor vii prin mutaţii avantajoase“. O afirmaţie similară se face şi referitor la insectele care şi-au dezvoltat imunitatea împotriva unor insecticide precum DDT.

Cu toate acestea, şi în acest caz, evoluţioniştii se înşală.

bakteri, antibiyotik

Evolutionists portray bacteria’s resistance to antibiotics as evidence of evolution—but in a deceptive way.

Antibioticele sunt acele „molecule-ucigaşe“ ce sunt produse de microorganisme pentru a lupta cu alte microorganisme. Primul antibiotic cunoscut a fost penicilina, descoperită de Alexander Fleming în 1928. Fleming a realizat că mucegaiul producea o moleculă ce ucidea bacteriile din genul Staphylococcus, iar această descoperire a marcat un punct de cotitură în lumea medicinei. Antibioticele derivate din microorganisme au fost folosite pentru a distruge bacterii iar rezultatele au fost încununate de succes.

Dar curând, s-a mai descoperit ceva nou. Şi anume faptul că, în timp, bacteriile dezvoltau imunitate în faţa antibioticelor. Mecanismul funcţionează astfel: un număr mare de bacterii sunt supuse acţiunii antibioticelor şi mor, dar unele, care nu sunt afectate de acel antibiotic, se multiplică rapid şi, curând, refac o întreagă generaţie. Astfel, întreaga populaţie devine imună la antibiotice.

Evoluţioniştii încearcă să prezinte aceasta drept „evoluţia bacteriilor care s-au adaptat la condiţiile de mediu“.

Dar adevărul, totuşi, este foarte diferit de această interpretare superficială. Unul dintre oamenii de ştiinţă care au efectuat cel mai detaliat studiu asupra acestui subiect este biofizicianul israelian Lee Spetner, care mai este cunoscut şi pentru cartea sa „Nu din întâmplare“ (Not By Chance), publicată în 1997. Spetner susţine că imunitatea bacteriilor apare prin intermediul a două mecanisme, dar niciunul dintre ele nu constituie o dovadă pentru teoria evoluţionistă. Aceste mecanisme sunt:

  1. Transferul genelor de rezistenţă existente deja în bacterie.
  2. Construirea unei rezistenţe ca rezultat al pierderii de informaţii genetice în urma mutaţiei.

Profesorul Spetner explică primul mecanism într-un articol publicat în anul 2001:

"Unele microorganisme sunt înzestrate cu gene ce conferă rezistenţa la aceste antibiotice. Această rezistenţă poate lua forma degradării moleculei antibiotice sau a expulzării ei din celulă... Organismul care posedă aceste gene le poate transfera unei alte bacterii, făcând-o şi pe ea rezistentă. Chiar dacă mecanismele de rezistenţă sunt specifice unui anumit antibiotic, majoritatea bacteriilor patogene au... reuşit să acumuleze mai multe seturi de gene care le conferă rezistenţă la o varietate de antibiotice."149

Spetner mai spune apoi că aceasta nu este o „dovadă pentru evoluţionism“:

The acquisition of antibiotic resistance in this manner... is not the kind that can serve as a prototype for the mutations needed to account for Evolution. The genetic changes that could illustrate the theory must not only add information to the bacterium's genome, they must add new information to the biocosm. The horizontal transfer of genes only spreads around genes that are already in some species.150

Prin urmare, în acest caz, nu se poate vorbi despre nicio evoluţie, deoarece nu a fost produsă nicio nouă informaţie genetică: informaţiile genetice care există deja sunt pur şi simplu transferate între bacterii.

Cel de-al doilea tip de imunitate, care apare în urma unei mutaţii, nu este nici el un exemplu de evoluţie. Spetner scrie:

."... Un microorganism poate uneori să dobândească rezistenţă la un antibiotic prin substituirea aleatoare a unei singure nucleotide... Streptomicina, care a fost descoperită de Selman Waksman şi Albert Schatz, fiind menţionată pentru prima oară în 1944, este un antibiotic împotriva căruia bacteria poate să dobândească rezistenţă în acest mod. Dar, deşi mutaţia prin care trece în prezenţa streptomicinei este un proces ce ajută microorganismul, ea nu poate servi drept prototip pentru genul de mutaţii necesare Noii Teorii Darwiniene (NDT-- Neo Darwinian Theory). Tipul de mutaţii care conferă rezistenţa la streptomicină se manifestă în ribozom şi degradează potrivirea sa moleculară cu molecula antibiotică. Această modificare la suprafaţa ribozomului microorganismului împiedică molecula de streptomicină să se ataşeze şi să-şi îndeplinească funcţia antibiotică. S-a mai descoperit apoi că această degradare este o pierdere a specificităţii, şi prin urmare, o pierdere de informaţie. Şi punctul principal aici este că aceasta (evoluţia) nu poate fi atinsă prin mutaţii de acest gen, indiferent cât de multe ar fi acestea. Evoluţia nu poate fi construită pe mutaţii care doar degradează specificitatea."151

Pentru a rezuma, o mutaţie ce afectează ribozomul bacteriei, face ca acea bacterie să fie rezistentă la streptomicină. Motivul este „descompunerea“ ribozomului prin intermediul mutaţiei. Prin urmare, bacteriei nu i se adaugă niciun fel de informaţie genetică nouă. Dimpotrivă, structura ribozomului este descompusă, şi, ca să spunem aşa, bacteria devine „invalidă“. (S-a mai descoperit de asemenea că ribozomul unei bacterii mutante este mai puţin funcţional decât cel al unei bacterii normale.) Şi întrucât această „invaliditate“ împiedică antibioticele să se ataşeze de ribozom, „rezistenţa la antibiotice“ se dezvoltă.

În sfârşit, nu există niciun exemplu de mutaţie care să „dezvolte informaţia genetică“.

Aceeaşi situaţie rămâne valabilă pentru imunitatea pe care o dezvoltă insectele faţă de DDT şi alte insecticide asemănătoare. În aproape toate situaţiile, sunt folosite genele imunităţii deja existente. Biologul evoluţionist Francisco Ayala admite acest lucru, spunând: „Variaţiile genetice necesare rezistenţei la o gamă largă de pesticide erau prezente în fiecare dintre populaţiile expuse la aceşti compuşi făcuţi de om.“153162Alte exemple explicate prin mutaţie, precum mutaţia ribozomului menţionată anterior, sunt fenomene ce determină apariţia „deficitului de informaţie genetică“ la insecte.

În acest caz, nu se poate susţine că mecanismele imunităţii în cadrul bacteriilor şi al insectelor constituie o dovadă pentru teoria evoluţiei. Şi aceasta deoarece teoria evoluţiei se bazează pe afirmaţia că organismele vii se dezvoltă prin mutaţii. Şi totuşi, Spetner explică faptul că nici imunitatea la antibiotice şi niciun alt fenomen biologic nu indică vreun asemenea exemplu de mutaţie:

„Mutaţiile necesare pentru macro-evoluţie nu au fost observate niciodată. Nicio mutaţie aleatoare care ar fi putut reprezenta o mutaţie cerută de teoria neo-darwinistă şi care a fost examinată la nivel molecular, nu a adăugat nicio informaţie nouă. Şi atunci, întrebarea pe care o pun este următoarea: Sunt oare mutaţiile deja observate genul de mutaţii necesare pentru a susţine această teorie? Răspunsul s-a dovedit a fi NU!“154

Aberaţia organelor vestigiale

körelmiş organlar, göz

All instances of vestigial organs have been disproved in time. For example the semicircular fold in the eye, which was mentioned in the Origins as a vestigial structure, has been shown to be fully functional in our time, though its function was unknown in Darwin's time. This organ lubricates the eyeball.

Vreme îndelungată, conceptul „organelor vestigiale“ a apărut frecvent în literatura evoluţionistă drept „dovadă“ a evoluţiei. Ulterior, atunci când s-a dovedit a fi invalid, asupra acestui subiect s-a aşternut tăcerea. Dar unii evoluţionişti încă mai cred în acest concept şi, din când în când, vor mai fi persoane care vor încerca să invoce „organele vestigiale“ drept o importantă dovadă a evoluţiei.

Noţiunea de „organe vestigiale“ a fost expusă pentru prima oară în urmă cu un secol. Aşa cum susţineau evoluţioniştii, în trupul anumitor creaturi mai existau un anumit număr de organe nefuncţionale. Acestea se presupunea că ar fi fost moştenite de la strămoşi şi că au devenit gradat, datorită nefolosirii lor, nişte „vestigii“.

Întreaga presupunere este destul de neştiinţifică, şi se bazează în întregime pe o insuficientă cunoaştere. Aceste „organe ne-funcţionale“ erau de fapt organe ale căror „funcţii nu fuseseră încă descoperite“. Şi cea mai bună indicaţie în acest sens a fost scurtarea gradată, dar substanţială a lungii liste evoluţioniste de organe vestigiale. S.R. Scadding, deşi era şi el un evoluţionist, a fost de acord cu acest lucru în articolul său intitulat: „Pot oare organele vestigiale să constituie dovada evoluţiei?“, publicat în revista Evolutionary Theory:

Întrucât nu este posibil să identificăm într-un mod lipsit de ambiguitate, structurile nefolositoare şi întrucât structura argumentului folosit nu este valabilă din punct de vedere ştiinţific, am ajuns la concluzia că ‚organele vestigiale’ nu oferă nicio dovadă specială în sprijinul teoriei evoluţiei..155

Lista organelor vestigiale alcătuită în 1895 de către anatomistul german R. Wiedersheim, include aproximativ 100 de organe, incluzând aici apendicele şi coccisul. Pe măsură ce ştiinţa a progresat, s-a descoperit că toate organele incluse pe lista lui Wiedersheim aveau, de fapt, funcţii foarte importante. Spre exemplu, s-a descoperit că apendicele, care se presupunea că ar fi un „organ vestigial“ era de fapt un organ limfatic care lupta împotriva infecţiilor din organism. Acest lucru s-a stabilit foarte clar în 1997: „Alte organe şi ţesuturi ale trupului – timusul, ficatul, splina, apendicele, măduva osoasă şi micile aglomerări de ţesuturi limfatice cum ar fi amigdalele de la nivelul gâtului, pata lui Peyer de la nivelul intestinului subţire – sunt de asemenea părţi componente ale sistemului limfatic. Ele ajută la rândul lor organismul în lupta împotriva infecţiilor.“156

S-a descoperit de asemenea că amigdalele, care au fost şi ele incluse pe lista organelor vestigiale, au un rol important în a proteja gâtul de infecţii, în special până în adolescenţă. S-a descoperit că coccisul, situat în capătul de jos al coloanei vertebrale, susţine oasele din jurul pelvisului şi este punctul de convergenţă al unor muşchi mici şi, tocmai de aceea, nu ar fi confortabil să stăm aşezaţi fără coccis. În anii care au urmat, s-a descoperit că timusul declanşează sistemul imunitar al organismului prin activarea celulelor T, că glanda pineală este responsabilă pentru secreţia unor hormoni importanţi, că glanda tiroidă asigură creşterea normală a bebeluşilor şi a copiilor şi că glanda pituitară controlează corecta funcţionare a multor glande hormonale. Toate acestea, au fost considerate cândva ca fiind „organe vestigiale“. În sfârşit, s-a descoperit că acea cută în formă de semilună de la nivelul ochiului, care a fost considerată a fi un organ vestigial de către Darwin, este de fapt responsabilă cu curăţarea şi lubrefierea globului ocular.

În această afirmaţie a evoluţioniştilor referitoare la organele vestigiale, a existat o foarte importantă eroare de logică. Aşa cum am văzut, această afirmaţie susţinea că organele vestigiale ale organismelor vii ar fi fost moştenite de la strămoşii lor. Totuşi, unele dintre presupusele organe „vestigiale“ nu se găsesc la speciile care se presupune că ar fi strămoşii fiinţelor umane! Spre exemplu, apendicele nu există la anumite specii de maimuţe despre care se spune că ar fi fost strămoşii omului. Faimosul biolog H. Enoch, cel care a pus sub semnul întrebării teoria organelor vestigiale, a exprimat această eroare de logică după cum urmează:

„Maimuţele au un fel de apendice, în timp ce rudele lor mai puţin apropiate, maimuţele inferioare, nu au; dar acesta apare din nou, în rândul mamiferelor inferioare, cum este oposumul. Cum pot explica evoluţioniştii acest lucru?“157

Mai simplu spus, scenariul organelor vestigiale expus de evoluţionişti conţine un număr considerabil de erori serioase de logică, şi s-a dovedit că din punct de vedere ştiinţific nu este adevărat. În trupul uman, nu există nici măcar un singur organ vestigial moştenit, întrucât fiinţele umane nu au evoluat accidental din alte creaturi, ci au fost create în forma lor actuală, completă şi perfectă.

Mitul omologiei

În biologie, similitudinile structurale dintre diferitele specii sunt denumite „omologie“. Evoluţioniştii au încercat să prezinte aceste similitudini drept o dovadă a evoluţionismului.

Darwin credea că creaturile având organe similare (omoloage), au avut o relaţie evoluţionistă una cu cealaltă, şi că aceste organe trebuie că au fost moştenite de la un strămoş comun. Conform acestei afirmaţii, atât porumbelul, cât şi vulturul au aripi; prin urmare, se presupune că porumbeii, vulturii şi chiar toate păsările cu aripi au evoluat dintr-un strămoş comun.

kartal, kanat yarasa, kanat sinek, kanat

Eagles, bats and insects all have wings. Yet just because they possess similar organs does not prove that they evolved from any common ancestor.

Omologia este un argument înşelător, înaintat fără nicio altă dovadă decât aparenta asemănare fizică. Acest argument nu a fost verificat nici măcar o singură dată prin vreo descoperire concretă, în toţi anii începând de la Darwin şi până în zilele noastre. Nicăieri în lume nu a fost descoperită vreo rămăşiţă de fosilă a imaginarului strămoş al creaturilor având structuri omoloage. Mai mult, următoarele puncte arată clar că omologia nu conferă nicio dovadă pentru faptul că evoluţia s-ar fi produs vreodată.

 

  1. Organele omoloage s-au găsit la vieţuitoare ce aparţin unor încrengături complet diferite, între care evoluţioniştii nu au fost capabili să stabilească niciun fel de relaţie evoluţionistă;
  2. Codurile genetice ale unor vieţuitoare care au organe omoloage sunt complet diferite;
  3. Dezvoltarea embrionară a organelor omoloage ale diferitelor vieţuitoare este complet diferită

Haideţi acum să examinăm aceste puncte unul câte unul.

Organe similare în specii de vieţuitoare complet diferite

MAMMAL TWİNS THAT DEFY HOMOLOGY

TWO UNRELATED EXTINCT MAMMALS WITH GIANT TEETHsmilodon, thylacosmilus

Plasentalı ve keseli memeliler arasındaki olağanüstü derecede benzer "ikiz"lerin bir diğer örneği, her ikisi de dev ön dişlere sahip olan yırtıcı birer memeli olan Smilodon (solda) ve Thylacosmilus'dur(sağda). Aralarında hiçbir evrimsel bağlantı kurulamayan bu canlıların kafatası ve diş yapılarının olağanüstü derecede benzer oluşu, benzer yapıların evrime delil oluşturduğu yönündeki homoloji anlayışını yine açmaza sokmaktadır.

TASMANIAN WOLF AND ITS NORTH AMERICAN COUNTERPART

kuzey amerikakurdu, tazmanya kurdu tazmanya kurdu

The presence of "twin" species between marsupial and placental mammals deals a serious blow to the claim of homology. For example, the marsupial Tasmanian wolf (above) and the placental wolf found in North America resemble each other to an extraordinary degree. Above can be seen the skulls of these two highly similar animals. Such a close resemblance between the two, which cannot be suggested to have any "evolutionary relationship", completely invalidates the claim of homology

Există un anumit număr de organe omoloage care se regăsesc în diferite grupuri, între care evoluţioniştii nu pot să găsească niciun fel de legătură evoluţionistă. Aripile sunt unul dintre exemple. Pe lângă păsări, mai găsim aripi şi la lilieci, care sunt mamifere, la insecte şi chiar şi la unii dinozauri, care sunt specii de reptile dispărute. Şi nici măcar evoluţioniştii nu pot postula vreo relaţie evoluţionistă sau de înrudire între aceste patru grupuri diferite de vieţuitoare.

Un alt exemplu uimitor îl reprezintă similarităţile structurale observate la nivelul ochilor diferitelor vieţuitoare. Spre exemplu, caracatiţa şi omul sunt două specii extrem de diferite, cu toate acestea, ochii lor sunt foarte asemănători, în ceea ce priveşte structura şi modul lor de funcţionare. Şi nici măcar evoluţioniştii nu au îndrăznit să încerce să găsească vreo similaritate între caracatiţă şi om, sau să stabilească vreun strămoş comun. Acestea, cât şi alte numeroase exemple arată faptul că ceea ce evoluţioniştii susţin a fi la baza acestor similitudini este complet neştiinţific.

De fapt, organele omoloage trebuie că sunt o mare problemă pentru evoluţionişti. Confesiunile renumitului evoluţionist Frank Salisbury ne revelează, prin intermediul afirmaţiilor sale referitoare la modul în care vieţuitoare extrem de diferite au ajuns să aibă ochi asemănători, marele impas în care se află omologia:

Chiar ceva atât de complex precum ochiul, a apărut de mai multe ori; spre exemplu, la calmar, la vertebrate şi la artropode. Era deja destul de complicată explicarea apariţiei unui asemenea lucru o singură dată, dar ideea considerării apariţiei sale de mai multe ori în contextul teoriei sintetice moderne, îmi dă ameţeli.“158

Există multe vieţuitoare care, în ciuda aparenţei lor fizice foarte asemănătoare, nu permit nicio aluzie la înrudirea lor evoluţionistă. Cele două mari categorii de mamifere, placentare şi marsupiale, sunt un exemplu în această direcţie. Evoluţioniştii consideră că diferenţele între ele s-au făcut atunci când acestea au apărut pentru prima dată, şi că, ulterior, fiecare grup şi-a trăit propria poveste evoluţionistă total independent de celălalt grup. Este totuşi interesant că există „perechi“ în rândul mamiferelor marsupiale şi placentare care sunt aproape identice. Biologii americani Dean Kenyon şi Percival Davis au făcut următorul comentariu în această direcţie:

„Conform teoriei darwiniste, tiparele pentru lupi, pisici, veveriţe, marmote americane, furnicarul marsupial, cârtiţe şi şoareci au evoluat fiecare de două ori: o dată în mamiferele placentare şi apoi, încă o dată, total independent, în cele marsupiale. Iar aceasta merge până la uimitoarea pretenţie că un proces aleator, nedirecţionat, de mutaţie şi selecţie naturală a nimerit, cumva, caracteristici identice de mai multe ori, în organisme complet separate.“159

insan gözü, renkli göz ahtapot gözü, deniz canlıları

In terms of structure, the eyes of humans and octopuses are very much alike. However, the fact that the two species have similar organs doesn’t imply that they evolved from a common ancestor. Not even evolutionists try to account for the similarity of the eyes of the octopus and man by positing a common ancestor.

Asemănările extraordinare şi organele similare regăsite în cazul mamiferelor, şi pe care evoluţioniştii nu le pot accepta drept exemple de „omologie“, arată că nu există nicio dovadă pentru teza evoluţiei dintr-un strămoş comun. Şi atunci, care ar fi explicaţia ştiinţifică a structurilor similare ale organismelor vii? Răspunsul la această întrebare a fost dat înainte ca teoria evoluţionistă a lui Darwin să ajungă să domine lumea ştiinţei. Oameni de ştiinţă precum Carl Linnaeus, primul care a sistematizat organismele vii în conformitate cu structurile lor asemănătoare, cât şi Richard Owen au privit aceste structuri drept exemple ale „aceleiaşi“ creaţii. Cu alte cuvinte, organele similare (sau, în zilele noastre, genele similare) sunt considerate a fi aşa întrucât au fost create pentru a servi unui anume scop, şi nu pentru că au evoluat la întâmplare dintr-un strămoş comun.

Descoperirile ştiinţifice moderne arată că pretenţia existenţei unui „strămoş comun“ în ceea ce priveşte organele similare este incorectă, şi că singura explicaţie posibilă este aceeaşi unică creaţie, acest lucru confirmând încă o dată că toate vieţuitoarele au fost create de Dumnezeu.

Impasul genetic şi embriologic al omologiei

 Pentru ca această pretenţie evoluţionistă în ceea ce priveşte „omologia“ să poată fi luată în serios, ar trebui ca organe similare (omoloage) ale unor diferite vieţuitoare să fie de asemenea codate cu coduri ADN similare (omoloage). Cu toate acestea, ele nu sunt aşa. Organele similare sunt de obicei guvernate de coduri genetice (ADN) foarte diferite. Mai mult decât atât, coduri genetice similare regăsite la diferite vieţuitoare sunt adesea asociate cu organe complet diferite.

körelmiş organlar, göz

Professor Michael Denton: "Evolution is a theory in crisis"

Michael Denton, un profesor australian de biochimie, descrie în cartea sa „Evoluţionismul – o teorie în criză“ impasul genetic al interpretării date de omologie: „Structurile omoloage sunt adesea indicate de sisteme genetice ne-omoloage, iar conceptul omologiei poate rareori să fie extins înapoi spre domeniul embriologiei.“160

Un exemplu faimos în ceea ce priveşte aceste subiect este „structura scheletală cu cinci degete“ a patrupedelor, care este citată în aproape toate manualele evoluţioniste. Patrupedele, adică organismele vertebrate ce trăiesc pe uscat, au cinci degete atât la membrele anterioare, cât şi la cele posterioare. Deşi acestea nu au întotdeauna aparenţa a cinci degete aşa cum le cunoaştem, toate aceste vertebrate sunt considerate a fi pentadactile datorită structurii lor osoase. Membrele anterioare şi posterioare ale unei broaşte, unei şopârle, unei veveriţe sau unei maimuţe au toate aceeaşi structură. Chiar şi structura oaselor păsărilor şi liliecilor se conformează acestei structuri de bază.

Evoluţioniştii susţin că toate organismele vii provin dintr-un strămoş comun şi prezintă membrele pentadactile drept dovadă. Această afirmaţie a fost menţionată în aproape toate referinţele de bază ale biologiei secolului al XX-lea, ca fiind o dovadă foarte puternică în sprijinul evoluţionismului. Dar descoperirile genetice din anii 1980 pur şi simplu dezmint această presupunere evoluţionistă. S-a constatat atunci că tiparele membrelor pentadactile ale diferitelor vieţuitoare sunt controlate de gene total diferite. Biologul evoluţionist William Fix descrie această prăbuşire a tezei evoluţioniste în ceea ce priveşte pentadactilismul, la modul următor:

„Lucrările mai vechi ce tratau subiectul evoluţionismului insistau foarte mult asupra omologiei, menţionând în special asemănarea evidentă dintre scheletele membrelor diferitelor animale. Astfel, tiparul ‚pentadactil’ se regăseşte în braţul omului, în aripa unei păsări, în aripa înotătoare a unei balene, şi aceasta se susţinea că ar fi indicat originea lor comună. Acum, dacă aceste structuri diferite ar fi fost transmise de către aceleaşi cupluri de gene, ce ar fi variat din când în când datorită mutaţiilor şi acţiunii de selecţie a mediului înconjurător, teoria ar fi avut într-adevăr un sens. Din păcate, lucrurile nu stau deloc aşa. Se ştie acum că organele omoloage sunt produse de complexe de gene total diferite în cadrul unor specii diferite. Conceptul omologiei, considerat în termenii genelor similare ce au fost transmise de la un strămoş comun, a fost pur şi simplu spulberat...“.161

Un alt aspect este acela că, pentru ca teza evoluţionistă a omologiei să poată fi luată în serios, perioadele de dezvoltare embrionară a structurilor similare – cu alte cuvinte, stadiile de dezvoltare în ou sau în uterul matern – trebuiau să fie paralele, când, în realitate, acestea sunt diferite în cazul fiecărei vieţuitoare.

În concluzie, putem spune că cercetările genetice şi embriologice au dovedit că acest concept al omologiei, definit de Darwin drept „dovada evoluţiei organismelor vii dintr-un strămoş comun“ nu reprezintă în niciun fel o dovadă. În această direcţie, se poate spune că ştiinţa a dovedit încă o dată falsitatea tezelor darwiniste

Afirmaţiile nefondate referitoare la omologia moleculară

Presupunerea evoluţioniştilor cum că omologia ar fi o dovadă a evoluţiei, este incorectă nu numai la nivel morfologic, dar şi la nivel molecular. Evoluţioniştii susţin similaritatea codurilor ADN (adică a structurilor de proteine corespondente) ale diferitelor specii de vieţuitoare, şi că acest fapt ar fi dovada evoluţiei acestor vieţuitoare dintr-un strămoş comun, cu alte cuvinte unele din altele.

Dar în realitate rezultatele testelor de comparare moleculară nu sunt deloc în favoarea teoriei evoluţiei. Există diferenţe moleculare enorme între unele vieţuitoare, chiar dacă acestea par să fie foarte asemănătoare şi înrudite. Spre exemplu, proteina Citocrom-C, una dintre proteinele vitale pentru respiraţie, este foarte diferită chiar şi între vieţuitoare care aparţin aceleiaşi clase. Conform cercetărilor realizate în această direcţie, diferenţele dintre două specii de reptile sunt mai mari decât diferenţele dintre o pasăre şi un peşte sau dintre un peşte şi un mamifer. Un alt studiu a arătat că diferenţele moleculare dintre anumite păsări sunt mai mari decât diferenţele dintre aceleaşi păsări şi mamifere. S-a mai descoperit de asemenea că diferenţa moleculară dintre bacterii care par să fie foarte similare, este mai mare decât diferenţa dintre mamifere şi amfibieni sau insecte.162Comparaţii similare s-au mai realizat şi în ceea ce priveşte prezenţa şi structura hemoglobinei, a mioglobinei, a hormonilor şi a genelor, concluziile care s-au obţinut fiind aceleaşi.163 Şi iată în cele ce urmează, comentariile lui Michael Denton referitoare la descoperirile realizate în aceste domenii:

„La nivel molecular, fiecare clasă este unică, izolată şi neconectată prin intermediari. Astfel, moleculele, la fel ca şi fosilele, nu au reuşit să confere problematicii intermediarilor pe care biologia evoluţionistă îi caută de atâta vreme şi cu atâta ardoare... La nivel molecular, niciun organism nu este ‚ancestral’ sau ‚primitiv’ sau ‚avansat’ în comparaţie cu rudele sale... Este aproape sigur că dacă aceste dovezi moleculare ar fi existat în urmă cu un secol... ideea evoluţiei organice nu ar fi fost niciodată acceptată.“164

Prăbuşirea "Arborelui vieţii"

În anii 1990, cercetările din domeniul codurilor genetice ale organismelor vii au sporit dificultăţile cu care se confrunta deja, în această privinţă, teoria evoluţiei. În cadrul acestor experimente, în loc să fie comparate (aşa cum se făcuse anterior) doar secvenţele de proteine, au fost comparate secvenţele de „ARN ribozomal“ (ARN-r). Oamenii de ştiinţă căutau atunci să alcătuiască, prin intermediul acestor cercetări un „Arbore genealogic evoluţionist“ Ei au fost însă dezamăgiţi de rezultatele obţinute.

Conform articolului biologilor francezi Hervé Philippe şi Patrick Forterre, „pe măsură ce apăreau tot mai multe secvenţe, s-a observat că majoritatea filogeniilor proteice se contraziceau atât între ele, cât şi cu arborele genealogic al ARN-ului ribozomal.“165

Pe lângă comparaţiile ARN-ului ribozomal, codurile ADN aflate în genele acestor organisme vii au fost şi ele comparate, însă rezultatele au fost în contradicţie cu „arborele vieţii“ presupus de către evoluţionişti. Specialiştii în biologie moleculară James A. Lake, Ravi Jain şi Maria C. Rivera au dezvoltat acest subiect în articolul lor publicat în anul 1999:

„Oamenii de ştiinţă au început să analizeze o varietate de gene provenind de la diferite organisme şi au descoperit că relaţiile existente între acestea contraziceau arborele genealogic evoluţionist ce deriva doar din analiza singulară a ARN-ului ribozomal.“166

Nici comparaţiile care au fost făcute în cazul proteinelor, nici cele ale ARN-ului ribozomal şi nici cea a genelor nu au confirmat premisele teoriei evoluţiei. Carl Woese, un reputat biolog de la Universitatea din llinois a admis faptul că acest concept de „filogeneză“ şi-a pierdut orice importanţă în faţa descoperirilor moleculare:

„Din toate filogenezele individuale de proteine produse până acum, nu a apărut nicio filogeneză consistentă a organismelor. Nepotrivirile filogenetice se pot observa peste tot în cadrul arborelui genealogic universal, începând de la rădăcini şi de la încrengăturile importante din cadrul şi din rândul diferitelor grupuri, şi până la formarea însăşi a grupărilor primare.“167

Faptul că rezultatele comparaţiilor moleculare nu sunt în favoarea teoriei evoluţiei, ci chiar împotriva ei, a fost recunoscut de asemenea într-un articol denumit: „Este oare vremea să dezrădăcinăm arborele genealogic al vieţii?“, publicat în revista Science, în anul 1999. Acest articol semnat de Elizabeth Pennisi susţine că analizele genetice şi comparaţiile realizate de către biologii darwinişti cu scopul de a aduce mai multă lumină asupra „arborelui vieţii“, de fapt, au generat rezultate complet opuse, şi ea continuă spunând că „noile informaţii acoperă cu noroi viziunea evoluţionistă“:

„În urmă cu un an, biologii ce studiau noile secvenţe obţinute din genomul a mai mult de o duzină de microorganisme, au considerat că aceste informaţii ar putea susţine firul poveştii deja acceptate asupra străvechilor origini ale vieţii. Dar ceea ce au descoperit i-a bulversat. Comparaţiile realizate între genoamele folosite atunci, nu numai că nu au clarificat imaginea modului în care a evoluat viaţa grupurilor majore, ci a făcut-o să fie şi mai neclară. Iar acum, având opt noi secvenţe microbiale la dispoziţie, situaţia a devenit chiar şi mai confuză... Mulţi biologi evoluţionişti au crezut că pot deja să întrevadă începuturile regnurilor arborelui vieţii... Atunci când secvenţele complete de ADN au deschis calea comparării între diferitele tipuri de gene, cercetătorii s-au aşteptat ca ele să mai adauge doar detalii la acest arbore genealogic. Dar nimic nu putea fi mai departe de adevăr’, spunea Claire Fraser, directoarea Institutului de Cercetări Genomice (TIGR) din Rockville, Maryland. În schimb, comparaţiile au scos la iveală multiple versiuni ale arborelui vieţii, ce diferă de arborele ARN-ului ribozomal, şi care se mai şi contrazic între ele...“168

Pe scurt, pe măsură ce biologia moleculară avansează, conceptul de omologie pierde din ce în ce mai mult teren. Comparaţiile realizate între proteine, ARN-ul ribozomal şi gene revelează faptul că vieţuitoare ce se presupunea că sunt „rude apropiate“, în conformitate cu teoria evoluţiei, sunt în realitate total deosebite unele de celelalte. Un studiu efectuat în anul 1996, folosind 88 de secvenţe de proteine a inclus iepurii în clasa primatelor (în locul rozătoarelor); o analiză realizată în anul 1998 pe 13 gene provenind de la 19 specii de animale a plasat aricii de mare în rândul cordatelor; un alt studiu realizat în anul 1998, bazat pe 12 proteine a situat vacile mai aproape de balene decât de cai. Biologul molecular Jonathan Wells a rezumat în anul 2000 această situaţie după cum urmează:169

„Contradicţiile în rândul arborilor genealogici configuraţi pe baza diferitelor molecule, cât şi arborii bizari ce rezultă în urma unor analize moleculare, au aruncat acum filogenia moleculară într-o adevărată criză.“.170

Filogenia moleculară“ se confruntă acum cu o adevărată criză – ceea ce înseamnă că şi teoria evoluţiei se confruntă cu o adevărată criză. (Filogenia se referă la aşa-numitele „relaţii de înrudire“ dintre diferitele organisme vii, şi este baza ipotetică a teoriei evoluţiei). Încă o dată ştiinţa subminează teza conform căreia organismele vii au evoluat unele din altele, demonstrând că toate grupurile de organisme vii au fost create separat.

Mitul recapitulării embriologice

körelmiş organlar, göz

Haeckel was an evolutionist even more ardent than Darwin in many respects. For this reason, he did not hesitate to distort the scientific data and devise various forgeries.

Ceea ce se obişnuia să fie numit „teoria recapitulării“ a fost eliminat cu mult timp în urmă din literatura ştiinţifică, cu toate acestea această teorie mai este încă prezentată în anumite publicaţii evoluţioniste drept o realitate ştiinţifică. Termenul „recapitulare“ provine din afirmaţia: „Ontogeneza recapitulează filogeneza“, ce a fost enunţată de biologul evoluţionist Ernst Haeckel la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Această teorie a lui Haeckel postulează faptul că embrionii vii re-experimentează procesul evoluţionist prin care au trecut pseudo-strămoşii lor. El a elaborat o teorie conform căreia, în perioada de dezvoltare din uterul matern, embrionul uman prezintă mai întâi caracteristicile unui peşte, apoi cele ale unei reptile, şi abia în final cele ale unui om.

De atunci şi până acum, s-a dovedit deja că acea teorie este complet falsă. Este acum cunoscut faptul că acele aşa-zise „branhii“ despre care se spunea că se formează la embrionul uman, sunt în realitate faze iniţiale ale canalului urechii medii, ale paratiroidei şi timusului. Partea embrionului care a fost asemănată cu „săculeţul unui gălbenuş de ou“ s-a dovedit a fi un săculeţ ce produce sânge pentru bebeluş. Partea care fusese identificată de către Haeckel şi adepţii săi ca fiind o „coadă“ s-a dovedit a fi de fapt coloana vertebrală, care se aseamănă cu o coadă întrucât apare înainte de formarea picioarelor.

Aceste lucruri sunt deja recunoscute în lumea ştiinţifică, şi sunt acceptate chiar şi de evoluţionişti. Iată ce scrie în această direcţie George Gaylord Simpson, unul dintre fondatorii neo-darwinismului:

„Haeckel a formulat incorect principiul evoluţionist implicat aici. Este acum stabilit cu certitudine că ontogeneza nu repetă filogeneza.171

Iată ce se poate citi, de asemenea, într-un articol publicat în revista American Scientist:

Cu siguranţă că legea biogeneticii este moartă şi-ngropată. Aceasta a fost exorcizată definitiv din manualele de biologie încă din anii ’50. Iar ca subiect al unei cercetări teoretice serioase, ea a fost eliminată încă din anii ’172

Un alt aspect interesant al „recapitulării“ a fost însuşi Ernst Haeckel, care a falsificat propriile sale desene pentru a-şi putea susţine teoria pe care o propusese. Falsurile lui Haeckel aveau drept scop demonstrarea faptului că embrionii de peşte şi cel uman se asemănau. Atunci când a fost prins asupra faptului, singura explicaţia pe care a oferit-o a fost faptul că şi alţi evoluţioniştii făcuseră „greşeli“ similare:

HAECKEL’S FRAUDULENT DRAWINGS

köpek, varyasyon

These drawings were fabricated by Haeckel to demonstrate the “similarities” between human and fish embryos. Comparing his sketch with a genuine human embryo, you can see that he has deliberately omitted a large portion of the actual organs. (Francis Hitching, The Neck of the Giraffe: Where Darwin Went Wrong, p. 205)

Acum, după această mărturisire compromiţătoare a unui ‚fals’ ar trebui să mă simt condamnat şi anihilat, şi aşa ar fi dacă nu aş avea consolarea să văd alături de mine în boxa acuzaţilor sute de alţi colegi care sunt şi ei vinovaţi, în rândul cărora se află mulţi dintre cei mai bine cotaţi cercetători, cât şi cei mai respectaţi biologi. Marea majoritate a tuturor diagramelor din cele mai bune manuale, tratate şi reviste de biologie, şi-ar atrage în aceeaşi măsură acuzaţia de ‚fals’, deoarece niciuna dintre ele nu este exactă, şi sunt mai mult sau mai puţin cosmetizate, aranjate şi schematizate."173

Şi sunt într-adevăr „sute de alţi colegi care sunt şi ei vinovaţi, în rândul cărora se află mulţi dintre cei mai bine cotaţi cercetători, cât şi cei mai respectaţi biologi“ ale căror studii sunt pline de concluzii preconcepute, distorsiuni şi chiar falsuri. Şi aceasta deoarece ei s-au auto-condiţionat cu toţii să apere teoria evoluţionismului, în ciuda faptului că nu există nicio fărâmă de dovadă ştiinţifică care să o susţină.

FOOTNOTES

143. Loren Eiseley, The Immense Journey, Vintage Books, 1958, s. 186

144. Charles Darwin, The Origin of Species: A Facsimile of the First Edition, Harvard University Press, 1964, s. 184

145. Norman Macbeth, Darwin Retried: An Appeal to Reason, Harvard Common Press, New York: 1971, s. 33

146. Norman Macbeth, Darwin Retried: An Appeal to Reason, s. 36

147. Loren Eiseley, The Immense Journey, Vintage Books, 1958. s 227

148. Ayrıntılı bilgi için bkz. Jonathan Wells, Icons of Evolution, 2000, s. 159-175

149. Dr. Lee Spetner, "Lee Spetner/Edward Max Dialogue: Continuing an exchange with Dr. Edward E. Max", 2001, http://www.trueorigin.org/spetner2.asp

150. Dr. Lee Spetner, http://www.trueorigin.org/spetner2.asp

151. Dr. Lee Spetner, http://www.trueorigin.org/spetner2.asp

152. Dr. Lee Spetner, http://www.trueorigin.org/spetner2.asp

153. Francisco J. Ayala, "The Mechanisms of Evolution", Scientific American, cilt 239, Eylül 1978, s. 64

154. Dr. Lee Spetner, http://www.trueorigin.org/spetner2.asp

155. S. R. Scadding, "Do 'Vestigial Organs' Provide Evidence for Evolution?", Evolutionary Theory, Cilt 5, Mayıs 1981, s. 173

156. The Merck Manual of Medical Information, Home edition, New Jersey: Merck & Co., Inc. The Merck Publishing Group, Rahway, 1997

157. H. Enoch, Creation and Evolution, New York: 1966, s. 18-19

158. Frank Salisbury, "Doubts About the Modern Synthetic Theory of Evolution", American Biology Teacher, Eylül 1971, s. 338

159. Dean Kenyon & Percival Davis, Of Pandas and People: The Central Question of Biological Origins (Dallas: Haughton Publishing, 1993), p. 33

160. Michael Denton, Evolution: A Theory in Crisis, London, Burnett Books, 1985, s. 145

161. Fix, William, The Bone Peddlers: Selling Evolution (New York: Macmillan Publishing Co., 1984), s. 189

162. W. R. Bird, The Origin of Species Revisited, Thomas Nelson Co., Nashville: 1991, ss. 98-99; Percival Davis, Dean Kenyon, Of Pandas and People, Haughton Publishing Co., 1990, s. 35-38

163. W. R. Bird, The Origin of Species Revisited, s. 98-99, 199-202

164. Michael Denton, Evolution: A Theory in Crisis, London: Burnett Books, 1985, s. 290-91

165. Hervé Philippe and Patrick Forterre, "The Rooting of the Universal Tree of Life is Not Reliable", Journal of Molecular Evolution, vol 49, 1999, p. 510

166. James Lake, Ravi Jain ve Maria Rivera, "Mix and Match in the Tree of Life", Science, vol. 283, 1999, p. 2027

167. Carl Woese, "The Universel Ancestor", Proceedings of the National Academy of Sciences, USA, 95, (1998) p. 6854

168. Elizabeth Pennisi, "MICROBES, IMMUNITY, AND DISEASE: Is It Time to Uproot the Tree of Life?" Science, Volume 284, Number 5418, Issue of 21 May 1999, pp. 1305-1307

169. Jonathan Wells, Icons of Evolution, Regnery Publishing, 2000, p. 51

170. Jonathan Wells, Icons of Evolution, Regnery Publishing, 2000, p. 51

171. G. G. Simpson, W. Beck, An Introduction to Biology, New York, Harcourt Brace and World, 1965, s. 241

172. Keith S. Thompson, "Ontogeny and Phylogeny Recapitulated", American Scientist, Cilt 76, Mayıs / Haziran1988, s. 273

173. Francis Hitching, The Neck of the Giraffe: Where Darwin Went Wrong, New York: Ticknor and Fields 1982, s. 204

14 / total 21
You can read Harun Yahya's book Evoluţionismul online, share it on social networks such as Facebook and Twitter, download it to your computer, use it in your homework and theses, and publish, copy or reproduce it on your own web sites or blogs without paying any copyright fee, so long as you acknowledge this site as the reference.
Despre site-ul | Pagină de start | Adauga la favorit | RSS Feed
Toate materialele de pe acest site pot fi copiate, tipărite şi distribuite
(c) All publication rights of the personal photos of Mr. Adnan Oktar that are present in our website and in all other Harun Yahya works belong to Global Publication Ltd. Co. They cannot be used or published without prior consent even if used partially.
© 1994 Harun Yahya. Www.harunyahya.ro
page_top