Evoluţionismul

Descarcă cartea

Download (DOC)
Download (PDF)
Comentariile

Capitolele cărţilor

< <
11 / total: 21

Capitolul 10: Impasul molecular al evoluţionismului

În capitolele anterioare, am arătat modul în care datele fosile invalidează teoria evoluţiei. În realitate, nu mai era nevoie de niciuna dintre faptele expuse anterior, deoarece teoria evoluţiei a colapsat cu mult înainte de a se fi ajuns la vreo afirmaţie referitoare la dovezile conferite de fosile. Subiectul care a făcut ca această teorie să fie lipsită de sens încă de la începutul expunerii ei a fost problema modului în care viaţa a apărut pe pământ.

Atunci când se pune această întrebare, teoria evoluţionistă susţine că viaţa a început cu o celulă ce s-a format din întâmplare. Conform acestui scenariu, acum patru miliarde de ani, diferite componente chimice lipsite de viaţă au trecut printr-un proces de reacţie în atmosfera primordială a pământului, în cadrul căreia efectele presiunii atmosferice şi ale fulgerelor au condus la formarea primei celule vii.

Primul lucru care trebuie să fie spus este acela că afirmaţia conform căreia materiale lipsite de viaţă pot să se unească pentru a forma viaţă este una neştiinţifică, ce nu a fost verificată prin niciun experiment sau observaţie. Nimeni în această lume nu a reuşit vreodată să dea naştere unei celule prin punerea împreună a unor materialelor lipsite de viaţă, nici măcar în cele mai avansate laboratoare.

Teoria evoluţiei pretinde că o celulă vie – ce nu poate fi produsă nici atunci când sunt puse la lucru întreaga putere a intelectului uman, a cunoaşterii şi a tehnologiei - a reuşit totuşi să se formeze printr-o pură întâmplare, în condiţiile primitive ale pământului. În paginile care vor urma, vom examina de ce anume această afirmaţie contravine celor mai fundamentale principii ale ştiinţei şi ale raţiunii.

Povestea "Celulei produse din întâmplare"

Dacă cineva crede că o celulă poate să apară printr-o simplă coincidenţă, atunci acea persoană are toate şansele să creadă o poveste similară, precum este cea pe care o vom expune în continuare. Este povestea unui oraş:

Într-o zi, o bucată de lut, presată între nişte pietre de pe un teren arid, a devenit udă după ploaie. Atunci când soarele a răsărit, lutul umed s-a uscat şi s-a întărit, căpătând o formă rigidă şi rezistentă. După aceea, aceste pietre ce au servit şi drept matriţă, au fost cumva sfărâmate în bucăţi şi atunci şi-a făcut apariţia o cărămidă iscusit realizată, cu forme regulate şi rezistentă. Apoi, cărămida a aşteptat ani de zile, în aceleaşi condiţii naturale, pentru ca o altă cărămidă să se formeze. Acest proces a continuat în acelaşi mod, până când sute şi mii de cărămizi similare s-au format în acelaşi loc. Deşi a trecut ceva vreme, niciuna dintre cărămizile care s-au format anterior nu s-a deteriorat. Cu toate că au fost expuse furtunilor, ploii, vântului, arşiţei soarelui, şi că au îngheţat vreme de mii de ani, aceste cărămizi nu au crăpat, nu s-au rupt şi nici nu au fost târâte în altă parte, ci au aşteptat în acelaşi loc, cu aceeaşi hotărâre, momentul în care alte cărămizi se vor forma.

THE COMPLEXITY OF THE CELL

hücre yapısı, hücre içi

The cell is the most complex and most elegant system man has ever witnessed. Professor of biology Michael Denton, in his book entitled Evolution: A Theory in Crisis, explains this complexity with an example:

"To grasp the reality of life as it has been revealed by molecular biology, we must magnify a cell a thousand million times until it is twenty kilometers in diameter and resembles a giant airship large enough to cover a great city like London or New York. What we would then see would be an object of unparalelled complexity and a marvelous structure. On the surface of the cell we would see millions of openings, like port holes of a vast space ship, opening and closing to allow a continual stream of materials to flow in and out. If we were to enter one of these openings we would find ourselves in a world of supreme technology and bewildering complexity... (a complexity) beyond our own creative capacities, a reality which is the very antithesis of coincidence, which excels in every sense anything produced by the intelligence of man..."

Atunci când numărul de cărămizi a fost adecvat, acestea au înălţat o clădire, aşezându-se de o parte şi de alta şi una deasupra alteia, fiind trase în aceste poziţii la întâmplare, datorită efectelor condiţiilor naturale cum ar fi: vânturile, furtunile sau tornadele. Între timp, materiale precum cimentul şi amestecurile de pământ s-au format în „condiţii naturale“ şi, într-o sincronizare temporală perfectă, s-au strecurat între cărămizi, pentru ca acestea să se fixeze una de cealaltă. În timp ce toate aceste lucruri se petreceau, minereuri de fier de sub pământ au fost prelucrate datorită aceloraşi „condiţii naturale“ şi s-au aşezat drept fundaţie a clădirii ce urma să se formeze din aceste cărămizi. La sfârşitul acestui proces, o clădire întreagă a fost ridicată cu toate materialele, tâmplăria şi instalaţiile necesare intacte.

Bineînţeles, o clădire nu constă doar din fundaţie, cărămizi şi ciment. Şi atunci, cum au fost obţinute toate celelalte materiale lipsă? Răspunsul este simplu: toate diferitele materiale necesare pentru construcţia clădirii existau în pământul pe care ea a fost înălţată. Siliciul pentru sticlă, cuprul pentru cablurile electrice, fierul pentru stâlpii de susţinere, grinzile, conductele de apă etc., toate existau sub pământ şi în cantităţi abundente. Tot ce era necesar erau doar acele „condiţii naturale“ care să modeleze şi să aşeze aceste materiale înăuntrul clădirii. Toate instalaţiile, tâmplăria şi accesoriile au fost plasate de-a lungul clădirii cu ajutorul vântului, al ploii şi al cutremurelor de pământ. Totul a mers atât de bine, încât cărămizile s-au aranjat astfel încât să lase spaţiile necesare pentru ferestre, ca şi cum ar fi ştiut că ceva numit geam se va forma ulterior prin intermediul condiţiilor naturale. Mai mult decât atât, acestea nu au uitat să lase spaţiu pentru instalaţiile de apă, electricitate şi sistemul de încălzire, care urmau şi ele să se formeze mai târziu, prin coincidenţă. Totul a decurs atât de bine, încât „coincidenţele“ şi „condiţiile naturale“ au produs un design perfect.

Dacă ai reuşit să crezi această poveste până în acest moment, atunci nu vei avea nicio problemă în a ghici modul în care celelalte clădiri ale oraşului, fabricile, autostrăzile, aleile, substructurile, sistemele de comunicaţie şi de transport au apărut. Dacă ai şi ceva cunoştinţe tehnice şi eşti familiarizat cu subiectul, poţi chiar să scrii o carte extrem de „ştiinţifică“, în câteva volume, care să explice propriile tale teorii referitoare la „procesul evoluţionist al sistemului de canalizare şi uniformitatea sa cu structurile prezente“. Ai putea chiar să fii răsplătit cu titluri şi distincţii academice pentru studiile tale inteligente, şi ai putea chiar să crezi că eşti un geniu, ce revarsă lumina asupra originii umanităţii.

Teoria evoluţiei, care susţine că viaţa a apărut din întâmplare, nu este mai puţin absurdă decât povestea noastră, întrucât toate sistemele operaţionale, sistemele de comunicaţie, transport şi administrare din interiorul unei celule nu sunt deloc mai puţin complexe decât cele ale unui oraş.

Miracolul din interiorul celulei şi sfârşitul evoluţionismului

Structura complexă a celulei vii nu era cunoscută în zilele lui Darwin, prin urmare, atribuirea vieţii „unor coincidenţe şi condiţii naturale“ a fost considerată a fi suficient de convingătoare de către evoluţionişti.

Tehnologia secolului al XX-lea s-a coborât la nivelul celor mai mici particule ale vieţii şi a dezvăluit faptul că celula este cel mai complex sistem cu care umanitatea s-a confruntat vreodată. Ştim astăzi că celula conţine generatoare ce produc energia care urmează a fi folosită în cadrul celulei, „fabrici“ ce produc enzime şi hormoni esenţiali vieţii, o bază de date unde sunt stocate toate informaţiile necesare pentru toate produsele care urmează a fi fabricate, sisteme complexe de transport şi linii de canale pentru a duce materia primă şi produsul finit dintr-un loc în altul, laboratoare avansate şi rafinării pentru a tăia materia primă externă în părţi care să poată fi folosite, şi proteine specializate ale membranei celulare ce controlează intrarea şi ieşirea materialelor în şi din celulă. Şi toate acestea constituie doar o mică parte a acestui sistem incredibil de complex.

W. H. Thorpe, un om de ştiinţă evoluţionist afirmă că: „Cea mai elementară formă de celulă constituie un ‚mecanism’ inimaginabil mai complex decât orice maşină la care s-a gândit, ca să nu spunem că a construit, vreodată omul.“106

CONFESSIONS FROM EVOLUTIONISTS

Prof. A. Oparin, evrimci profesör

Prof. A. Oparin: Unfortunately, the origin of the cell remains a question which is actually the darkest point of the complete evolution theory.1

The theory of evolution faces no greater crisis than on the point of explaining the emergence of life. The reason is that organic molecules are so complex that their formation cannot possibly be explained as being coincidental and it is manifestly impossible for an organic cell to have been formed by chance.
Evolutionists confronted the question of the origin of life in the second quarter of the 20th century. One of the leading authorities of the theory of molecular evolution, the Russian evolutionist Alexander I. Oparin, said this in his book The Origin of Life, which was published in 1936:
Unfortunately, the origin of the cell remains a question which is actually the darkest point of the complete evolution theory.1

Since Oparin, evolutionists have performed countless experiments, conducted research, and made observations to prove that a cell could have been formed by chance. However, every such attempt only made clearer the complex structure of the cell and thus refuted the evolutionists' hypotheses even more. Professor Klaus Dose, the president of the Institute of Biochemistry at the University of Johannes Gutenberg, states:
Jeffrey Bada, evrimci profesör

Prof. Jeffrey Bada: "Today as we leave the twentieth century, we still face the biggest unsolved problem that we had when we entered the twentieth century: How did life originate on Earth?

More than 30 years of experimentation on the origin of life in the fields of chemical and molecular evolution have led to a better perception of the immensity of the problem of the origin of life on Earth rather than to its solution. At present all discussions on principal theories and experiments in the field either end in stalemate or in a confession of ignorance.2

The following statement by the geochemist Jeffrey Bada from San Diego Scripps Institute makes clear the helplessness of evolutionists concerning this impasse:

Today as we leave the twentieth century, we still face the biggest unsolved problem that we had when we entered the twentieth century: How did life originate on Earth?3

 

 

1 Alexander I. Oparin, Origin of Life, (1936) NewYork: Dover Publications, 1953 (Reprint), p.196.

2 Klaus Dose, "The Origin of Life: More Questions Than Answers", Interdisciplinary Science Reviews, Vol 13, No. 4, 1988, p. 348

3 Jeffrey Bada, Earth, February 1998, p. 40.

O celulă este atât de complexă încât nici cea mai performantă tehnologie atinsă în zilele noastre nu o poate reproduce. Niciun efort de a crea o celulă artificială nu a fost vreodată încununat de succes. Şi, într-adevăr, toate încercările de a realiza aşa ceva au fost apoi abandonate.

Teoria evoluţiei susţine că acest sistem – pe care umanitatea, cu toată inteligenţa, cunoaşterea şi tehnologia pe care o are la dispoziţia sa, nu a reuşit să îl reproducă – a apărut „din întâmplare“ în condiţiile primordiale de pe pământ. Şi pentru a da un alt exemplu, probabilitatea formării celulei din întâmplare este aceeaşi cu cea a formării copiei perfecte a unei cărţi în urma unei explozii dintr-o tipografie.

Matematicianul şi astronomul englez Sir Fred Hoyle a făcut o comparaţie asemănătoare în interviul său publicat în revista Nature din 12 noiembrie, 1981. Deşi el însuşi un evoluţionist, Hoyle a susţinut că şansa ca forme superioare de viaţă să fi apărut în acest mod este comparabilă cu şansa ca o tornadă ce se abate asupra unui cimitir de vechituri să asambleze un Boeing 747 din materialele aflate acolo.107Aceasta înseamnă că este complet exclus ca formarea celulei să fie rodul întâmplării, iar atunci, rămâne doar posibilitatea ca ea să fi fost „creată“.

Unul dintre motivele fundamentale pentru care teoria evoluţiei nu poate explica modul în care a apărut celula este „complexitatea ireductibilă“ a acesteia. O celulă vie se poate menţine prin cooperarea armonioasă ce există între diferitele ei organite. Dacă doar unul dintre aceste organite ar înceta să mai funcţioneze, celula nu ar mai putea să rămână în viaţă. Este imposibil pentru o celulă să aştepte ca mecanisme inconştiente precum selecţia naturală sau mutaţia să îi permită să se dezvolte. Astfel, prima celulă ce a apărut pe pământ a fost în mod necesar o celulă completă, ce avea toate organitele necesare şi în stare de funcţionare, iar aceasta înseamnă fără dar şi poate că ea a fost creată.

Proteinele contestă întâmplarea

Celula este într-adevăr ceva complex, dar teoria evoluţiei nu reuşeşte nici măcar să explice „cărămizile“ ce formează celula. Formarea, în prezenţa condiţiilor naturale, chiar şi a unei singure proteine – din miile de molecule complexe de proteine ce formează celula – este imposibilă.

Proteinele sunt molecule gigantice, ce sunt alcătuite din unităţi mai mici, denumite „aminoacizi“, care sunt aranjate într-o anumită secvenţă, în anumite cantităţi şi în anumite structuri. Aceste unităţi constituie cărămizile unei proteine vii. Cea mai simplă proteină este alcătuită din 50 de aminoacizi, dar există unele care sunt alcătuite din mii de aminoacizi.

Şi acesta este un punct crucial. Absenţa, adăugarea sau înlocuirea fie doar şi a unui simplu aminoacid în structura unei proteine, face ca acea proteină să devină un conglomerat molecular nefolositor. Fiecare aminoacid trebuie să fie poziţionat la locul potrivit şi în ordinea potrivită. Teoria evoluţiei, care susţine că viaţa a apărut ca rezultat al întâmplării, este destul de neajutorată în faţa acestei ordini, deoarece ea este mult prea uimitoare pentru a putea fi explicată de coincidenţe. (Mai mult decât atât, teoria nu poate nici măcar să dovedească ideea formării proteinelor, aşa cum vom discuta mai târziu.)

sitokrom c, protein  maymun, bilgisayar

The chemical structure of even a single cythochrome-C protein (above left) is too complex to be accounted for in terms of chance—so much so, in fact, that the Turkish evolutionist biologist professor Ali Demirsoy admits that the chance formation of a single cythochrome-C sequence "as unlikely as the possibility of a monkey writing the history of humanity on a typewriter without making any mistakes.”

Este de-a dreptul imposibil ca structura funcţională a proteinelor să fi apărut din întâmplare, şi acest fapt poate fi dovedit prin nişte simple calcule probabilistice pe care oricine le poate înţelege.

Spre exemplu, o moleculă de dimensiuni medii este alcătuită din 228 de aminoacizi şi conţine 12 tipuri diferite de aminoacizi ce pot fi aranjaţi în 10300 moduri diferite. (Acesta este un număr astronomic de mare, ce constă din 1 urmat de 300 de zerouri.) Din toate aceste secvenţe posibile, doar una formează molecula de proteină dorită. Toate celelalte combinaţii ale lanţurilor de aminoacizi sunt fie complet nefolositoare, fie potenţial dăunătoare pentru vieţuitoare.

Cu alte cuvinte, probabilitatea formării unei singure molecule de proteină este de „1 la 10300“. Probabilitatea ca acest „1“ să apară este practic nulă. (În practică, probabilităţile mai mici de „1 la 1050“sunt considerate a fi „probabilitate zero“.)

Mai mult decât atât, o moleculă de proteină alcătuită din 288 de aminoacizi este mai degrabă una modestă, comparativ cu unele molecule de proteină gigantice, ce constau din mii de aminoacizi. Atunci când aplicăm calcule probabilistice similare acestor molecule gigant, vom vedea că nici măcar cuvântul „imposibil“ nu este suficient pentru a descrie adevărata situaţie.

Atunci când avansăm încă un pas în schema evoluţionistă a vieţii, observăm că o proteină singulară nu semnifică nimic. Una dintre cele mai mici bacterii descoperite vreodată, Mycoplasma hominis H39, conţine 600 de „tipuri“ de proteine. În acest caz, va trebui să repetăm calculele probabilistice – pe care le-am realizat mai sus pentru o singură proteină – pentru 600 de diferite tipuri de proteine. Rezultatul lasă în urmă chiar şi conceptul de imposibilitate.

Unii dintre cititorii acestor rânduri, care au acceptat până acum teoria evoluţiei ca fiind o explicaţie ştiinţifică, ar putea suspecta că aceste numere sunt exagerate şi nu reflectă faptele reale. Dar nu este cazul, întrucât acestea sunt fapte concrete şi precise. Niciun evoluţionist nu ar putea să obiecteze în faţa acestor numere. Ei acceptă faptul că probabilitatea formării întâmplătoare a unei singure proteine este „la fel de mică precum posibilitatea ca o maimuţă să scrie istoria umanităţii la o maşină de scris şi să nu facă nicio greşeală.“108Cu toate acestea, în loc să accepte cealaltă explicaţie, care este creaţia, ei merg mai departe şi continuă să apere această imposibilitate.

Această situaţie este un fapt recunoscut de către mulţi evoluţionişti. Spre exemplu, Harold F. Blum, un renumit om de ştiinţă evoluţionist a afirmat că: „Formarea spontană a unei polipeptide de mărimea celei mai mici proteine cunoscute, pare să fie dincolo de orice probabilitate.“109

Evoluţioniştii susţin că evoluţia moleculară a avut loc de-a lungul unei perioade foarte lungi de timp, şi că acest lucru a făcut ca imposibilul să devină posibil. Cu toate acestea, nu contează cât de lungă ar fi acea perioadă, nu este posibil ca aminoacizii să formeze proteinele din întâmplare. William Stokes, un geolog american, admite acest lucru în cartea sa: „Aspecte esenţiale din istoria Pământului“, scriind că această probabilitate este atât de mică „încât nu ar apărea nici după miliarde de ani, desfăşuraţi pe miliarde de planete, fiecare dintre ele fiind acoperite cu o pătură de soluţie apoasă concentrată care să conţină aminoacizii necesari acelei proteine“.110

Şi atunci ce înseamnă toate acestea? Perry Reeves, un profesor de chimie, răspunde acestei întrebări:

„Atunci când examinăm un număr foarte mare de structuri posibile care ar putea rezulta dintr-o simplă combinaţie aleatoare de aminoacizi într-un ocean primordial ce se evaporă, apare incredibil ca viaţa să fi apărut în acest mod. Este mult mai plauzibilă prezenţa unui Constructor care să deţină deja proiectul pentru un asemenea plan.“111

Dacă până şi formarea întâmplătoare a uneia dintre aceste proteine este imposibilă, este de miliarde de ori „mai imposibil“ ca milioane de asemenea proteine să se adune într-o formă adecvată, tot din întâmplare şi să formeze o celulă completă. Mai mult decât atât, o celulă nu înseamnă în niciun caz o simplă grămadă neorganizată de proteine. Pe lângă proteine, o celulă include şi acizii nucleici, carbohidraţi, lipide, vitamine şi mulţi alţi compuşi chimici precum electroliţii, care sunt aranjaţi în proporţii specifice, într-un anumit echilibru şi o anumită organizare, atât în ceea ce priveşte structura, cât şi funcţionalitatea lor. Fiecare dintre aceste elemente funcţionează precum o cărămidă sau o co-moleculă în diferite organite ale celulei.

Robert Shapiro, profesor de chimie la Universitatea din New York şi expert în studiul ADN-ului, a calculat probabilitatea formării întâmplătoare a celor 2000 de tipuri de proteine ce se regăsesc într-o singură bacterie. (În celula umană există peste 200000 de tipuri diferite.) Numărul rezultat a fost de peste 1 la 1040000.112(Acest număr incredibil se obţine prin adăugarea a 40000 de zerouri după cifra 1!)

Un profesor de matematică şi astronomie aplicată de la Colegiul Universităţii din Cardiff, Wales, pe nume Chandra Wickramasinghe, a făcut următorul comentariu:

„Probabilitatea formării spontane a vieţii din materie lipsită de viaţă este una la un număr ce are 40000 de zerouri după el... Acest număr este suficient de mare pentru a-l îngropa pe Darwin şi întreaga sa teorie împreună cu el. Nu a existat nicio supă primordială, nici pe această planetă şi nici pe altele, iar dacă începuturile vieţii nu au fost întâmplătoare, atunci cu siguranţă că ele au fost rezultatul unei inteligenţe care a intenţionat să facă acest lucru.“113

Sir Fred Hoyle comentează şi el asupra acestor numere neplauzibile:

„Într-adevăr, o asemenea teorie (că viaţa ar fi fost produsă de către o anumită inteligenţă) este atât de evidentă, încât este de mirare că nu a fost încă larg acceptată ca fiind axiomatică! Motivele sunt mai degrabă psihologice decât ştiinţifice.“114

Motivul pentru care Hoyle a folosit termenul „psihologic“ este auto-condiţionarea evoluţioniştilor de a nu accepta că viaţa ar fi putut fi creată. Respingerea existenţei lui Dumnezeu este scopul lor principal. Şi doar pentru acest motiv, ei continuă să apere teorii iraţionale, pe care, în acelaşi timp, le recunosc ca fiind imposibile.

Proteinele levogire

Let us now examine in detail why the evolutionist scenario regarding the formation of proteins is impossible.

Chiar şi dacă ar fi existat secvenţa corectă de aminoacizi, aceasta nu ar fi fost suficientă pentru formarea unei molecule de proteină funcţionale. Pe lângă secvenţa corectă, fiecare dintre diferitele tipuri de aminoacizi prezente în compoziţia proteinei trebuie să fie levogire. Există două tipuri de aminoacizi - asemeni tuturor moleculelor organice – numite „levogire“ şi „dextrogire“. Diferenţa dintre ele este simetria în oglindă între structurile lor tridimensionale, care este similară cu cea dintre mâna dreaptă şi mâna stângă a unei persoane.

Aminoacizii oricăreia din aceste două forme pot să se lege între ei foarte uşor. Dar unul dintre lucrurile uluitoare ce a fost descoperit de cercetările ştiinţifice este acela că toate proteinele din plantele şi animalele de pe această planetă, de la cele mai simple organisme la cele mai complexe, sunt compuse din aminoacizi levogiri. Dacă fie şi doar un singur aminoacid dextrogir se ataşează la structura unei proteine, proteina devine nefolositoare. De-a lungul unei serii de experimente, în mod surprinzător, bacteriile ce au fost expuse la aminoacizi dextrogiri i-au distrus imediat. În anumite cazuri, bacteriile au produs aminoacizi levogiri din componentele fragmentate.

sag elli aminoasit, sol elli aminoasit

In nature, there are two different types of amino acids, called "left-handed" and "right-handed". The difference between them is the mirror-symmetry between their three dimensional structures, which is similar to that of a person's right and left hands.

Haideţi acum să presupunem că viaţa a apărut prin întâmplare, cum consideră evoluţioniştii. În acest caz, aminoacizii levogiri şi dextrogiri au fost generaţi la întâmplare şi ar trebui să fie într-o proporţie oarecum egală în natură. Prin urmare, toate formele de viaţă ar trebui să aibă aminoacizi levogiri şi dextrogiri în propria lor constituţie, întrucât, din punct de vedere chimic, există posibilitatea ca aceste două tipuri să se combine unul cu celălalt. Cu toate acestea, noi ştim deja că în lumea reală, proteinele ce există în toate formele de viaţă sunt formate doar din aminoacizi levogiri.

Problema modului în care proteinele pot să selecteze doar aminoacizi levogiri din întreaga masă de aminoacizi, şi faptul că nici măcar un singur aminoacid dextrogir nu este implicat în procesul vieţii, este ceva care încă îi mai consternează pe evoluţionişti. O asemenea selecţie specifică şi conştientă este unul dintre cele mai mari impasuri cu care se confruntă teoria evoluţionistă.

Mai mult decât atât, această caracteristică a proteinelor agravează şi mai mult problema coincidenţelor cu care se confruntă evoluţioniştii. Pentru ca o proteină „semnificativă“ să fie generată, nu este suficient ca aminoacizii să fie prezenţi într-un anumit număr şi într-o anumită secvenţă, şi să se combine într-un anumit model tridimensional. Suplimentar, aceşti aminoacizi trebuie să fie cu toţii levogiri: nici măcar unul dintre ei nu poate fi dextrogir. Cu toate acestea, nu există niciun mecanism de selecţie naturală care să poată identifica faptul că un aminoacid dextrogir a fost adăugat la secvenţă şi care să recunoască faptul că acesta trebuie îndepărtat din lanţul de aminoacizi. Această situaţie elimină încă o dată pentru totdeauna rolul coincidenţei sau al întâmplării.

„Enciclopedia Britanică a Ştiinţei“, care este un apărător înfocat al evoluţionismului, afirmă că aminoacizii tuturor organismelor vii de pe pământ, cât şi cărămizile ce compun complexele de polimeri cum sunt proteinele, prezintă cu toţii asimetria pe partea stângă (sunt levogiri). Ea mai adaugă că aceasta este echivalentul aruncării unei monede de un milion de ori în aer, faţa care cade fiind de fiecare dată aceeaşi, spre exemplu „cap“. Aceeaşi enciclopedie afirmă că este imposibil de înţeles de ce moleculele devin levogire sau dextrogire, şi că această opţiune este în mod fascinant legată de originea vieţii pe pământ.115

Dacă o monedă aruncată în aer de un milion de ori cade cu aceeaşi faţă, este oare mai logic să atribuim aceasta întâmplării decât să acceptăm că s-ar putea să existe o conştiinţă care intervine în acest proces? Răspunsul ar trebui să fie evident. Totuşi, oricât de evident ar fi, evoluţioniştii încă îşi mai caută refugiul în coincidenţe, pur şi simplu pentru că nu vor să accepte existenţa lui Dumnezeu.

O situaţie similară aminoacizilor levogiri există şi în cazul nucleotidelor, cele mai mici unităţi ale acizilor nucleici, ADN şi ARN. În contrast cu proteinele, unde sunt aleşi doar aminoacizi levogiri, în cazul acizilor nucleici, formele preferate ale componentelor nucleotidelor lor sunt întotdeauna dextrogire. Şi acesta este un alt lucru care nu poate fi explicat prin simple coincidenţe.

În concluzie, putem spune că este dovedit dincolo de orice umbră de îndoială de către probabilităţile pe care le-am examinat, că originea vieţii nu poate fi explicată prin pura întâmplare. Dacă încercăm să calculăm probabilitatea ca o proteină de mărime medie ce constă din 400 de aminoacizi să fie alcătuită doar din aminoacizi levogiri selectaţi, ajungem la o probabilitate de 2400sau 10120. Şi doar pentru comparaţie, haideţi să ne aducem aminte că numărul tuturor electronilor din univers este estimat la 1079, care, deşi este enorm de mare, e totuşi mai mic decât cifra probabilităţilor calculate de noi anterior. Iar probabilitatea ca aceşti aminoacizi să se aşeze în secvenţa corectă va genera numere şi mai mari. Iar dacă vom însuma aceste probabilităţi, şi dacă vom merge cu calculul probabilităţilor la proteine şi mai mari, şi de alte tipuri, numerele obţinute ajung să fie de neconceput.

Legătura corectă este vitală

peptid bağları, aminoasit

The amino acid molecules that make up proteins must be linked to each other in a so-called “peptide bond”, which is only one of the many possible types of bonds found in nature. Otherwise, the resulting amino acid chains would be useless, and no proteins would be formed.

Dificultăţile întâlnite de teoria evoluţiei şi pe care aceasta nu este capabilă să le depăşească, în ceea ce priveşte dezvoltarea unei singure proteine, nu se limitează doar la cele pe care le-am expus până acum. Căci nu este suficient ca aminoacizii să se aranjeze în numărul corect, în succesiunea corectă şi în structurile tridimensionale adecvate. Formarea proteinelor mai necesită şi ca aminoacizii ce pot forma mai mult de o legătură să fie legaţi între ei într-un anumit fel. O asemenea legătură se numeşte „legătură peptidică“. Aminoacizii pot să realizeze diferite legături între ei; dar proteinele sunt alcătuite din – şi numai din – aminoacizi care sunt legaţi între ei prin legături „peptidice“.

Şi vom face acum o comparaţie pentru a clarifica acest punct. Să presupunem că toate părţile componente ale unei maşini au fost asamblate corect şi complet, cu excepţia faptului că una dintre roţi nu a fost fixată în locul ei prin intermediul obişnuitelor şuruburi şi piuliţe, ci cu o bucată de sârmă şi în aşa fel încât butucul ei este cu faţa spre sol. Pentru o asemenea maşină va fi pur şi simplu imposibil să se deplaseze chiar şi pe o distanţă scurtă, şi aceasta indiferent de cât de complexă este tehnologia folosită sau cât de puternic este motorul ei. La prima vedere, totul ar părea că este la locul său, dar amplasarea nepotrivită chiar şi doar a unei simple roţi, va face ca întreaga maşină să fie nefolositoare. În acelaşi mod, într-o moleculă de proteină ataşarea fie şi doar a unui singur aminoacid cu o alt fel de legătură decât cea peptidică, va face ca întreaga moleculă să fie nefolositoare.

Cercetările au arătat că aminoacizii care se combină aleator aleg legătura peptidică doar în 50% din cazuri, şi că în restul cazurilor apar legături diverse ce nu sunt prezente în formarea proteinelor. Pentru a funcţiona corect, fiecare aminoacid ce formează o proteină trebuie să fie legat de ceilalţi doar prin legături peptidice, în acelaşi fel în care ei trebuie să fie aleşi doar dintre aminoacizii levogiri.

Probabilitatea apariţiei acestor legături este aceeaşi cu probabilitatea ca fiecare proteină să fie alcătuită doar din aminoacizi levogiri. Iar atunci când luăm în considerare o proteină formată din 400 de aminoacizi, probabilitatea ca toţi aceşti aminoacizi să se lege între ei doar prin legături peptidice este de 1 la 2399.

 

 

Probabilitate zero

10950=

100.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000. 000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000000.

The probability of an average protein molecule made up of 500 amino acids being arranged in the correct quantity and sequence in addition to the probability of all of the amino acids it contains being only left-handed and being combined with only peptide bonds is "1" over 10950. We can write this number which is formed by putting 950 zeros next to 1 as follows:

Aşa cum s-a văzut anterior, probabilitatea formării unei molecule de proteină alcătuite din 500 de aminoacizi este de 1 la un număr format din adăugarea a 950 de zerouri după cifra 1, care este un număr incomprehensibil pentru mintea umană. Şi probabil că această probabilitate există doar pe hârtie. Căci aşa cum am văzut mai devreme, în matematică, o probabilitate mai mică de 1 la 1050 este considerată, din punct de vedere statistic, a avea o probabilitate de apariţie „0“.

Iar o probabilitate de „1 la mai mult de 10950“ este cu mult dincolo de această definiţie.

În timp ce improbabilitatea formării unei molecule de proteină alcătuită din 500 de aminoacizi atinge asemenea proporţii, am putea să continuăm să împingem limitele minţii până la niveluri şi mai înalte ale improbabilităţii. În molecula de „hemoglobină“, care este o proteină vitală, există 574 de aminoacizi, un număr mai mare decât cel al proteinei menţionate anterior. Şi acum, luaţi în considerare faptul că într-o singură globulă roşie din sânge sau hematie (una din miliardele de hematii din trupul nostru), există 280000000 (280 de milioane) de molecule de hemoglobină.

Presupusa vârstă a Pământului nu este suficientă pentru a permite formarea unei singure proteine prin metoda „încercare şi eroare“, ca să nu mai spunem despre formarea unei singure hematii din sânge. Chiar dacă am presupune că aminoacizii s-au combinat şi s-au descompus prin metoda „încercare şi eroare“ pentru a forma o singură moleculă de proteină, fără a pierde deloc timpul, încă de la formarea Pământului, perioada de timp necesară pentru ca o probabilitate de 1 la 10950 să se petreacă ar fi în continuare enorm de mult mai lungă decât vârsta estimată a Pământului.

Concluzia care poate fi trasă din această expunere este că, chiar şi atunci când este vorba de formarea unei singure proteine, teoria evoluţiei cade într-un abis teribil al improbabilităţii.

Există oare un mecanism de tip "încercare şi eroare" în natură?

În final, am putea concluziona cu o observaţie importantă legată de logica primară a calculelor probabilistice, din care am văzut deja câteva exemple. Am arătat deja că aceste calcule probabilistice realizate anterior au atins niveluri astronomice, şi că aceste ciudăţenii astronomice nu au nicio şansă să se petreacă cu adevărat. Cu toate acestea, aici există un fapt mult mai important şi mai neplăcut pentru evoluţionişti. Şi anume că, în condiţii naturale, nu poate nici măcar să înceapă un proces de tipul „încercare şi eroare“, abstracţie făcând de probabilităţile astronomice, datorită simplului fapt că în natură nu există niciun mecanismul de tipul „încercare şi eroare“ din care să apară o proteină.

Calculele oferite anterior pentru a arăta probabilitatea formării unei molecule de proteină compusă din 500 de aminoacizi sunt valabile doar în condiţiile unui mediu favorabil încercărilor succesive, un mediu care nu există în viaţa reală. Prin urmare, probabilitatea obţinerii unei proteine folositoare este de „1la 10950“ doar dacă presupunem că există un mecanism imaginar în care anumite mâini invizibile leagă cei 500 de aminoacizi aleator şi apoi, văzând că aceasta nu este combinaţia potrivită, desfac legăturile una câte una şi le rearanjează din nou, într-o altă ordine, şi aşa mai departe. La fiecare încercare, aminoacizii trebuie să fie separaţi unul câte unul şi rearanjaţi într-o nouă ordine. Sinteza ar trebui să se termine după ce cel de-al 500-lea aminoacid a fost adăugat, şi ne-am asigurat că niciun alt aminoacid nu a fost adăugat în plus. Atunci, încercarea ar trebui oprită pentru a vedea dacă s-a format sau nu o proteină funcţională şi, în cazul unui eşec, totul ar trebui dezmembrat, reasamblat şi apoi testat pentru o nouă secvenţă de aminoacizi. În plus, la fiecare încercare, va trebui să nu se permită niciunei substanţe străine să interfereze. Este de asemenea necesar ca lanţul format în timpul acestei încercări să nu se separe sau să nu se distrugă înainte de a atinge cea de-a 499-a legătură. Aceste condiţii înseamnă că probabilităţile pe care le-am menţionat anterior pot să opereze doar într-un mediu controlat, unde există un mecanism conştient ce direcţionează totul: începutul, sfârşitul, cât şi fazele intermediare ale procesului, şi unde „doar selecţiile corecte de aminoacizi“ sunt lăsate necontrolate. Este clar că un asemenea mediu nu poate să existe în condiţii naturale. Prin urmare, formarea unei proteine în mediul natural este imposibilă, atât din punct de vedere logic, cât şi practic. De fapt, chiar şi a vorbi despre un asemenea fenomen este destul de neştiinţific.

Deoarece unii oameni sunt incapabili să aibă o viziune mai vastă asupra acestor aspecte, apropiindu-se de ele doar dintr-un punct de vedere superficial şi considerând că formarea unei proteine este o simplă reacţie chimică, aceştia fac apoi deducţii nerealiste de genul „aminoacizii se combină în urma unei reacţii şi apoi formează proteinele“. Totuşi, reacţiile chimice accidentale ce au loc în cadrul structurilor lipsite de viaţă, pot să conducă doar la schimbări simple şi primitive. Numărul acestora este predeterminat şi limitat. Întrucât, pentru un material ceva mai complex, sunt deja necesare fabrici imense, combinate chimice şi laboratoare. Medicamentele şi multe dintre materialele chimice pe care le folosim în viaţa de zi cu zi sunt fabricate în acest mod. Proteinele însă au structuri mult mai complexe decât aceste produse chimice fabricate de industrie. Prin urmare, este imposibil ca proteinele, în condiţiile în care fiecare dintre ele este o minune a creaţiei, în cadrul căreia fiecare parte se aşază într-un anumit loc, într-o anumită ordine, să apară drept rezultat al unor reacţii chimice pur întâmplătoare.

Haideţi să punem deoparte, pentru un minut, toate imposibilităţile pe care le-am descris până acum şi să presupunem că o moleculă folositoare chiar a evoluat în mod spontan printr-un „accident“. Chiar dacă ar fi aşa, din nou teoria evoluţiei nu găseşte răspunsuri, întrucât, pentru ca această proteină să supravieţuiască, ea ar trebui să fie izolată de habitatul ei natural şi să fie protejată în condiţii foarte speciale. Altfel, ea fie s-ar dezintegra ca urmare a expunerii la condiţiile naturale de pe pământ, fie s-ar uni cu alţi acizi, aminoacizi sau compuşi chimici, pierzându-şi astfel proprietăţile particulare, şi devenind o substanţă cu totul diferită şi nefolositoare.

Agitaţia evoluţionistă în jurul originii vieţii

Problema „modului în care au apărut primele vieţuitoare pe pământ“ este un impas atât de critic pentru evoluţionişti, încât ei nici măcar nu încearcă să abordeze acest subiect. Ei încearcă să sară peste acest subiect, spunând că „primele vieţuitoare au apărut ca rezultat al unor evenimente aleatorii ce au avut loc în apă“. Acesta este pentru ei un obstacol pe care sub nicio formă nu pot să-l ocolească. În ciuda argumentelor paleoantropologice evoluţioniste, nu pot fi găsite fosile adecvate acestui subiect, pe care să le distorsioneze şi să le interpreteze greşit în aşa fel încât să susţină revendicările lor. Prin urmare, teoria evoluţiei este desfiinţată categoric încă de la început.

Deasupra tuturor, mai există încă un punct important ce ar trebui luat în considerare: dacă în procesul evoluţionist există fie şi doar un singur pas care se dovedeşte a fi imposibil, atunci aceasta este suficient pentru a demonstra că întreaga teorie este falsă şi lipsită de valabilitate. Spre exemplu, dacă se dovedeşte că formarea proteinelor la voia întâmplării este imposibilă, toate celelalte afirmaţii privind paşii ulteriori ai evoluţiei rezultă a fi de asemenea falşi. Iar după aceasta, devine lipsit de sens să se mai ia cranii de maimuţe şi să înceapă să se facă speculaţii în ceea ce le priveşte.

Zero Probability

There are 3 basic conditions for the formation of a useful protein:
  • First condition: that all the amino acids in the protein chain are of the right type and in the right sequence...
  • Second condition: that all the amino acids in the chain are left-handed...
  • Third condition: that all of these amino acids are united between them by forming a chemical bond called "peptide bond"...

In order for a protein to be formed by chance, all three basic conditions must exist simultaneously. The probability of the formation of a protein by chance is equal to the multiplication of the probabilities of the realisation of each of these conditions.

For instance, for an average molecule comprising of 500 amino acids:

1. The probability of the amino acids being in the right sequence:

There are 20 types of amino acids used in the composition of proteins. According to this:

-The probability of each amino acid being chosen correctly among these 20 types = 1/20
-The probability of all of those 500 amino acids being chosen correctly = 1/20500 = 1/10650
= 1 chance in 10650

2. The probability of the amino acids being left-handed:

-The probability of only one amino acid being left-handed =1/2
-The probability of all of those 500 amino acids being left-handed at the same time =1/2500  =  1/10150
=1 chance in 10150

3. The probability of the amino acids being combined with a "peptide bond":

Amino acids can combine with each other with different kinds of chemical bonds. In order for a useful protein to be formed, all the amino acids in the chain must have been combined with a special chemical bond called a "peptide bond". It is calculated that the probability of the amino acids being combined not with another chemical bond but by a peptide bond is 50%. In relation to this;

- The probability of two amino acids being combined with a "peptide bond" = 1/2
- The probability of 500 amino acids all combining with peptide bonds = 1/2499  = 1/10150
= 1 chance in 10150
 
 
TOTAL PROBABILITY = 1. X 2. X 3.
= 1/10650 X 1/10150 X 1/10150
= 1/10950
 
1 probability in 10950

Cum anume au apărut organismele vii din sânul materiei lipsite de viaţă a fost un subiect pe care multă vreme materialiştii nici măcar nu au vrut să-l menţioneze. În cele din urmă, această problemă, care a fost evitată în mod constant, a trebuit totuşi să fie abordată, iar tentativele realizate în al doilea sfert al secolului al XX-lea, au avut drept scop clarificarea acestor aspecte.

Întrebarea principală era: „Cum anume a apărut prima celulă vie în atmosfera primordială de pe Pământ?“ Cu alte cuvinte, ce fel de explicaţie vor oferi evoluţioniştii?

Răspunsurile la aceste întrebări au fost căutate prin intermediul unor experimente. Oamenii de ştiinţă şi cercetătorii evoluţionişti au realizat experimente de laborator orientate către găsirea răspunsurilor la aceste întrebări, însă acestea nu au suscitat un interes prea mare. În general, cel mai respectat studiu referitor la originea vieţii este experimentul lui Miller, realizat de către cercetătorul american Stanley Miller în anul 1953. (Experimentul mai este cunoscut şi sub numele de „Experimentul Urey-Miller“, datorită contribuţiei unuia dintre îndrumătorii lui Miller de la Universitatea din Chicago, pe nume Harold Urey.)

Aceste experiment este singura „dovadă“ pe care o au evoluţioniştii şi cu care ei pretind că demonstrează „teza evoluţiei moleculare“; însă acesta este doar primul pas al presupusului proces evoluţionist ce ar duce la apariţia vieţii. Şi, deşi a trecut mai bine de o jumătate de veac, şi au fost realizate multe progrese tehnologice uluitoare, cu toate acestea, nimeni nu a mai continuat teza începută de Miller. În ciuda acestor lucruri, experimentul lui Miller este în continuare predat în manualele şcolare drept explicaţia evoluţionistă a generării primelor vieţuitoare. Fiind conştienţi că, de fapt, asemenea studii nu susţin, ci mai degrabă demontează tezele lor, cercetătorii evoluţionişti evită în deplină cunoştinţă de cauză angrenarea în asemenea experimente.

Experimentul lui Miller

Scopul lui Stanley Miller a fost acela de a demonstra prin intermediul unui experiment, că aminoacizii, cărămizile de bază ale proteinelor, au putut să apară „din întâmplare“ pe pământul lipsit de viaţă de acum milioane şi milioane de ani.

În experimentul său, Miller a folosit un amestec gazos despre care el a presupus că ar fi existat în condiţiile pământului primordial (presupunere care, ulterior, s-a dovedit a fi nerealistă), compus din: amoniac, metan, hidrogen şi vapori de apă. Întrucât, în condiţii naturale, aceste gaze nu ar reacţiona între ele, el a adăugat energie acestui amestec, cu scopul de a iniţia reacţia dintre ele. Presupunând că această energie ar fi putut proveni de la fulgerele din atmosfera primordială, el a folosit pentru acest scop curent electric.

Miller a încălzit amestecul gazos timp de o săptămână la temperatura de 100 grade Celsius şi a adăugat curent electric. La sfârşitul săptămânii, Miller a analizat substanţele chimice care se formaseră pe fundul recipientului de sticlă şi a observat că fuseseră sintetizaţi trei dintre cei 20 de aminoacizi care constituie elementele de bază ale proteinelor.

Acest experiment a generat o emoţie puternică în rândul evoluţioniştilor, şi a fost promovat drept un succes fenomenal. Mai mult decât atât, cuprinse de un fel de beţie euforică, mai multe publicaţii au scris titluri de genul „Miller creează viaţă“. Cu toate acestea, ceea ce Miller a reuşit să sintetizeze au fost doar câteva molecule „lipsite de viaţă“.

Încurajaţi de acest experiment, evoluţioniştii au inventat imediat un nou scenariu. Stadiile ipotetice ce ar fi trebui să urmeze dezvoltării aminoacizilor au fost create în grabă. Astfel, se presupunea că aminoacizii s-ar fi reunit ulterior în secvenţe corecte, din întâmplare, pentru a forma proteinele. Unele dintre aceste proteine care au apărut din întâmplare, s-au aranjat singure în structuri asemănătoare membranelor celulare care au apărut şi format „oarecum“ celula primitivă. Atunci, se presupune că celulele s-ar fi reunit cumva, în timp, şi ar fi format organismele vii pluricelulare. Cu toate acestea, experimentul lui Miller nu a fost nimic altceva decât o simulare şi, de atunci, s-a dovedit că a fost fals în multe dintre aspectele presupuse.

Latest Evolutionist Sources Dispute Miller's Experiment

stanley miller, miller deneyi

Today, Miller's experiment is totally disregarded even by evolutionist scientists. In the February 1998 issue of the famous evolutionist science journal Earth, the following statements appear in an article titled "Life's Crucible":

Geologist now think that the primordial atmosphere consisted mainly of carbon dioxide and nitrogen, gases that are less reactive than those used in the 1953 experiment. And even if Miller's atmosphere could have existed, how do you get simple molecules such as amino acids to go through the necessary chemical changes that will convert them into more complicated compounds, or polymers, such as proteins? Miller himself throws up his hands at that part of the puzzle. "It's a problem," he sighs with exasperation. "How do you make polymers? That's not so easy."1

As seen, today even Miller himself has accepted that his experiment does not lead to an explanation of the origin of life. The fact that evolutionist scientists embraced this experiment so fervently only indicates the difficulties facing evolution, and the desperation of its advocates.

In the March 1998 issue of National Geographic, in an article titled "The Emergence of Life on Earth", the following comments appear:

Many scientists now suspect that the early atmosphere was different from what Miller first supposed. They think it consisted of carbon dioxide and nitrogen rather than hydrogen, methane, and ammonia.

That's bad news for chemists. When they try sparking carbon dioxide and      nitrogen, they get a paltry amount of organic molecules - the equivalent of    dissolving a drop of food colouring in a swimming pool of water. Scientists find it hard to imagine life emerging from such a diluted soup.2

In brief, neither Miller's experiment, nor any other similar one that has been attempted, can answer the question of how life emerged on earth. All of the research that has been done shows that it is impossible for life to emerge by chance, and thus confirms that life is created.

 

 

1. Earth, "Life's Crucible", February 1998, p.34

2. National Geographic, "The Rise of Life on Earth", March 1998, p.68

Experimentul lui Miller nu a fost nimic altceva decât o simulare

Experimentul lui Miller a încercat să dovedească faptul că aminoacizii s-au putut forma singuri, în condiţiile asemănătoare cu cele ale pământului primordial, dar acest experiment conţinea contradicţii în diferite privinţe:

1. Folosind un mecanism de captare denumit „cold trap“, Miller a izolat aminoacizii de mediul originar, de îndată ce aceştia s-au format. Dacă nu ar fi făcut aceasta, condiţiile mediului în care s-au format aminoacizii ar fi distrus de îndată aceste molecule.

Fără nicio îndoială că acest mecanism conştient care să izoleze nu a existat pe pământul primordial. Iar fără un asemenea mecanism, chiar dacă ar fi fost obţinut un aminoacid, acesta ar fi fost distrus imediat. Chimistul Richard Bliss a exprimat această contradicţie observând că: „De fapt, fără acel mecanism de captare, produsele chimice ar fi fost distruse de către sursa de energie.“116

Şi bineînţeles că în experimentele sale anterioare, Miller nu a reuşit să facă nici măcar un singur aminoacid fără a folosi acel mecanism de captare.

2. Mediul atmosferic primordial pe care Miller a încercat să-l simuleze în experimentul său nu era realist.

În anii 1980, oamenii de ştiinţă au căzut de acord că în acel mediu artificial ar fi trebuit să se folosească azot şi dioxid de carbon, în loc de metan şi amoniac. După o lungă perioadă de tăcere, chiar şi Miller a mărturisit că mediul atmosferic pe care l-a folosit în experimentul său nu fusese realist.117

Şi atunci, de ce a insistat Miller să folosească aceste gaze? Răspunsul este foarte clar: fără amoniac, ar fi fost imposibil să sintetizeze vreun aminoacid. Kevin McKean vorbeşte despre acest lucru într-un articol publicat în revista Discover:

"Miller şi Urey au căutat să imite atmosfera străveche a Pământului folosind un amestec de amoniac şi metan. Conform părerii lor, Pământul era un amestec absolut omogen de metal, roci şi gheaţă. Cu toate acestea, din ultimele studii se înţelege că în acele vremuri Pământul era foarte fierbinte, şi că era compus din fier şi nichel topit. Prin urmare, compoziţia chimică a atmosferei din acea vreme trebuie să fi fost azot (N2), dioxid de carbon (CO2) şi vapori de apă (H2O). Însă aceste gaze nu sunt la fel de potrivite pentru producerea moleculelor organice precum metanul şi amoniacul."118

Oamenii de ştiinţă americani J.P. Ferris şi C.T. Chen au repetat experimentul lui Miller cu un mediu atmosferic ce conţinea dioxid de carbon, hidrogen, azot şi vapori de apă, şi nu au reuşit să sintetizeze nici măcar o singură moleculă de aminoacid.119

3-Another important point that invalidates Miller's experiment is that there was enough oxygen to destroy all the amino acids in the atmosphere at the time when they were thought to have been formed.

Un alt punct important ce invalidează experimentul lui Miller este acela că în atmosfera din acea vreme se afla suficient oxigen pentru a distruge toţi aminoacizii, chiar în momentul în care aceştia ar fi apărut. Acest fapt, ce a fost ignorat de Miller, este revelat de urmele de oxizi de fier şi uraniu ce au fost găsite în rocile estimate a avea vârsta de 3,5 miliarde de ani.120

Au mai fost şi alte descoperiri care au arătat că în ceea ce priveşte cantitatea de oxigen din atmosferă la acea vreme, aceasta era cu mult mai ridicată decât cea susţinută iniţial de evoluţionişti. Studiile au mai arătat de asemenea că, la acea vreme, cantitatea de radiaţii ultraviolete la care era expus Pământul era de 10000 de ori mai mare decât cea menţionată în estimările evoluţioniştilor. Această radiaţie intensă ar fi eliberat fără dar şi poate oxigenul, descompunând atât vaporii de apă, cât şi dioxidul de carbon din atmosferă.

Această situaţie neagă în întregime experimentul lui Miller, în care oxigenul este un factor complet neglijat. Dacă în acel experiment s-ar fi folosit şi oxigenul, metanul s-ar fi descompus în dioxid de carbon şi apă, iar amoniacul în azot şi apă. Pe de altă parte, într-un mediu în care oxigenul nu ar fi existat, nu ar fi existat nici stratul de ozon; prin urmare, aminoacizii ar fi fost imediat complet distruşi, întrucât ei ar fi fost expuşi la cele mai intense raze ultraviolete, fără protecţia stratului de ozon. Cu alte cuvinte, cu sau fără prezenţa oxigenului în lumea primordială, rezultatul ar fi fost un mediu letal pentru aminoacizi.

4. La sfârşitul experimentului lui Miller, s-au format mai mulţi acizi organici care aveau caracteristici în detrimentul structurii şi funcţionării organismelor vii. Dacă aminoacizii nu ar fi fost izolaţi şi ar fi fost lăsaţi în acelaşi mediu cu acele substanţe chimice, distrugerea sau transformarea lor în alţi compuşi chimici prin intermediul reacţiilor chimice ar fi fost inevitabilă..

Mai mult decât atât, la sfârşitul experimentului se formaseră şi un număr mare de aminoacizi dextrogiri. 121Existenţa acestor aminoacizi invalidează teoria folosind propriii săi termeni, întrucât aminoacizii dextrogiri nu pot funcţiona în compoziţia organismelor vii. Şi pentru a concluziona, circumstanţele în care s-au format aminoacizii din experimentul lui Miller nu erau propice vieţii. Într-adevăr, acest mediu a luat forma unui amestec acid care distruge şi oxidează moleculele folositoare obţinute.

Toate aceste lucruri indică un singur adevăr clar: experimentul lui Miller nu poate pretinde că ar fi dovedit faptul că formele de viaţă au apărut din întâmplare, în condiţii asemănătoare Pământului primordial. Întregul experiment nu este altceva decât un experiment deliberat şi în întregime controlat în laborator pentru a sintetiza aminoacizi. Cantitatea şi tipul gazelor folosite în acest experiment au fost alese la modul ideal pentru a permite generarea de aminoacizi. Cantitatea de energie aplicată sistemului nu a fost nici prea mare şi nici prea mică, ci precis aranjată în aşa fel încât să permită iniţierea reacţiilor necesare. Aparatul experimental a fost izolat, în aşa fel încât să nu permită intromisiunea niciunui element distructiv, dăunător sau care să împiedice formarea aminoacizilor. Niciun element, mineral sau compus care se presupune că ar fi fost prezent pe Pământul primordial, dar care ar fi schimbat cursul reacţiilor, nu a fost inclus în experiment. Oxigenul, care ar fi împiedicat formarea aminoacizilor prin intermediul oxidării, este unul dintre aceste elemente distructive. Şi chiar şi în asemenea condiţii ideale de laborator, ar fi fost imposibil pentru acei aminoacizi produşi să supravieţuiască şi să nu fie distruşi dacă nu s-ar fi folosit mecanismul special de captare, „cold trap“.

De fapt, prin acest experiment, Miller a invalidat afirmaţia evoluţioniştilor conform căreia „viaţa a apărut drept rezultat al coincidenţelor inconştiente“. Iar dacă acest experiment demonstrează ceva, acesta este faptul că aminoacizii pot fi produşi doar în medii de laborator controlate, unde toate condiţiile sunt în mod special create prin intervenţie conştientă. Aceasta înseamnă că puterea prin care apare viaţa nu poate fi o întâmplare inconştientă, ci mai degrabă Creaţia.

Motivul pentru care evoluţioniştii nu acceptă această realitate evidentă este adeziunea lor oarbă la nişte prejudecăţi care sunt complet neştiinţifice. Interesant este că Harold Urey, cel care a organizat experimentul lui Miller împreună cu studentul său Stanley Miller, a mărturisit următoarele:

"Noi toţi cei care studiem originea vieţii, descoperim că, cu cât ne adâncim în studiul ei, cu atât mai mult simţim că este mult prea complexă pentru a fi evoluat de undeva. Noi credem cu toţii, având un fel de convingere, că viaţa pe această planetă a evoluat din materia lipsită de viaţă. Însă complexitatea ei este atât de mare, încât este greu să ne imaginăm că lucrurile au stat chiar aşa."122

Atmosfera primordială de pe Pământ şi proteinele

Sursele evoluţioniste folosesc experimentul lui Miller, în ciuda tuturor contradicţiilor sale, cu scopul de a evita întrebarea referitoare la originea aminoacizilor. Dând impresia că această problemă a fost rezolvată demult, în cadrul acelui experiment invalid, ei încearcă să muşamalizeze fisurile din cadrul teoriei evoluţioniste.

ilkel atmosfer, ilkel ortam

One of the evolutionists’ gravest deceptions is the way they imagine that life could have emerged spontaneously on what they refer to as the primitive Earth, represented in the picture above. They tried to prove these claims with such studies as the Miller experiment. Yet they again suffered defeat in the face of the scientific facts: The results obtained in the 1970s proved that the atmosphere on what they describe as the primitive Earth was totally unsuited to life.

Totuşi, pentru a explica cel de-al doilea stadiu al originii vieţii, evoluţioniştii s-au confruntat cu o problemă şi mai mare decât cea a formării aminoacizilor, şi anume originea proteinelor, cărămizile pentru construirea vieţii, şi care sunt alcătuite din sute de aminoacizi diferiţi, care se leagă unul de celălalt într-o anumită ordine.

Afirmaţia că proteinele au fost formate din întâmplare în condiţii naturale, este chiar şi mai nerealistă şi lipsită de logică decât afirmaţia că aminoacizii s-au format din întâmplare. În paginile anterioare, am putut vedea prin intermediul calculelor probabilistice, imposibilitatea matematică ca întâmplarea să unească aminoacizii în secvenţa corectă pentru a forma proteine folositoare. În cele ce urmează, vom examina imposibilitatea producerii chimice a proteinelor, în condiţiile Pământului primordial.

Sinteza proteinelor nu este posibilă în apă

Aşa cum am văzut anterior, atunci când aminoacizii sunt combinaţi pentru a forma proteine, ei formează o legătură specială între ei, numită „legătură peptidică“. În timpul formării acestei legături peptidice se eliberează o moleculă de apă.

Acest fapt anulează definitiv explicaţia evoluţionistă, întrucât, conform „Principiului lui Le Châtelier“, este imposibil ca o reacţie în care se eliberează apă (reacţie de condensare) să aibă loc într-un mediu apos. În ceea ce priveşte şansele ca o asemenea reacţie să se petreacă într-un mediu apos, se spune că „această reacţie are cea mai mică probabilitate de a apărea“ dintre toate reacţiile chimice.

Prin urmare oceanul, care se afirmă că ar fi fost mediul în care s-au format aminoacizii, este un loc total nepotrivit pentru formarea proteinelor din aminoacizi. Pe de altă parte, ar fi iraţional pentru evoluţionişti să se răzgândească şi să susţină acum că viaţa a apărut pe uscat, întrucât singurul mediu în care aminoacizii ar fi putut fi protejaţi de radiaţia ultravioletă este oceanul şi mările. Deci, pe uscat, ei ar fi fost distruşi de către razele ultraviolete. Principiul lui Le Châtelier dovedeşte netemeinicia afirmaţiei prin care viaţa s-ar fi format în ocean. Şi aceasta este o altă dilemă cu care se confruntă evoluţionismul.

Un alt efort disperat: Experimentul lui Fox

Fiind provocaţi de dilema amintită mai sus, evoluţioniştii au început să inventeze scenarii nerealiste, bazate pe această „problemă a apei“ care anihila complet teoriile lor. Sydney Fox a fost unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători în acest domeniu. Pentru a rezolva problema, Fox a venit cu următoarea teorie. Conform ideii sale, primii aminoacizi trebuie că au fost transportaţi pe nişte piscuri din apropierea unui vulcan, imediat după formarea lor în oceanul primordial. Apa conţinută în acel amestec ce includea aminoacizii prezenţi pe acele piscuri, trebuie că s-a evaporat atunci când temperatura a crescut peste punctul de fierbere. Iar aminoacizii „uscaţi“ în acest fel, au putut ulterior să se combine pentru a forma proteine.

proteinoid, molekült

In his experiment, Fox produced a substance called "proteinoid". Proteinoids were randomly assembled combinations of amino acids. Unlike proteins of living things, these were useless and non-functional chemicals. Here is an electron microscope vision of proteinoid particles.

Totuşi, această strategie „complicată“ nu a fost acceptată de prea mulţi oameni din domeniu, întrucât aminoacizii nu ar fi putut rezista în faţa unor asemenea temperaturi ridicate. Cercetările au confirmat că, la temperaturi foarte mari, aminoacizii sunt distruşi imediat.

Dar Fox nu a renunţat. El a combinat aminoacizi purificaţi în laborator, "în condiţii foarte speciale", încălzindu-i într-un mediu uscat. Aminoacizii s-au combinat, într-adevăr, dar cu toate acestea nu s-a format nicio proteină. Ceea ce a obţinut el în final au fost lanţuri simple şi dezordonate de aminoacizi, combinaţi arbitrar unul cu celălalt, iar aceste lanţuri erau departe de a semăna cu vreo proteină vie. Mai mult decât atât, dacă Fox ar fi ţinut aminoacizii la o temperatură constantă, atunci aceste lanţuri inutile s-ar fi dezintegrat.124

Un alt punct care anula experimentul era acela că Fox nu folosise produsul final şi nefolositor obţinut în experimentul lui Miller; de fapt, el a folosit aminoacizi puri, provenind de la organisme vii. Întrucât acest experiment se dorea a fi o continuare a experimentului lui Miller, ar fi trebuit înceapă de la punctul în care terminase Miller. Cu toate acestea nici Fox, şi nici vreun alt cercetător nu au folosit aminoacizii lipsiţi de valoare obţinuţi de către Miller.125

Experimentul lui Fox nu a fost bine primit nici măcar în cercurile evoluţioniste, întrucât era clar că lanţurile de aminoacizi lipsite de sens pe care le obţinuse (şi pe care le-a denumit „proteinoide“) nu s-ar fi putut forma în condiţii naturale. Mai mult decât atât, proteinele, unităţile de bază ale vieţii, tot nu au putut fi produse. Problema originii proteinelor a rămas în continuare nerezolvată. Într-un articol din cunoscuta revistă ştiinţifică Chemical Engineering News, apărut în anii 1970, experimentul lui Fox a fost menţionat după cum urmează:

"Sydney Fox cât şi alţi cercetători au reuşit să unească aminoacizii sub forma ‚proteinoidelor' folosind tehnici speciale de încălzire în condiţii care, de fapt, nu au existat deloc în stadiile primordiale ale Pământului. De asemenea, acestea nu sunt deloc similare proteinelor foarte regulate ce sunt prezente în organismele vii. Aceste proteinoide nu sunt altceva decât nişte lanţuri chimice neregulate şi lipsite de valoare. S-a explicat mai apoi că, chiar dacă asemenea molecule s-ar fi format în stadiile timpurii, acestea ar fi fost distruse cu desăvârşire."126

Într-adevăr, proteinoidele obţinute de Fox erau total diferite de proteinele reale atât ca structură, cât şi ca funcţionare. Diferenţa dintre proteine şi aceste proteinoide era la fel de mare precum diferenţa dintre un echipament electronic extrem de sofisticat şi o grămadă de fier neprocesat.

Mai mult decât atât, aceste lanţuri neregulate de aminoacizi nu aveau nicio şansă să supravieţuiască în atmosfera primordială. Efectele distructive fizice şi chimice generate de expunerea intensă la lumina ultravioletă, cât şi alte condiţii naturale instabile ar fi dezintegrat aceste proteinoide. Datorită principiului lui Le Châtelier, era de asemenea imposibil ca aminoacizii să se fi combinat în apă, un mediu în care ar fi fost protejaţi de razele ultraviolete. Având în vedere aceste lucruri, ideea că proteinoidele ar fi fost fundamentul vieţii, a pierdut orice susţinere în rândurile oamenilor de ştiinţă.

LIFE CANNOT EMERGE FROM INANIMATE MATTERS

A number of evolutionist experiments such as the Miller Experiment and the Fox Experiment have been devised to prove the claim that inanimate matter can organise itself and generate a complex living being. This is an utterly unscientific conviction: every observation and experiment has incontrovertibly proven that matter has no such ability. The famous English astronomer and mathematician Sir Fred Hoyle notes that matter cannot generate life by itself, without deliberate interference:

If there were a basic principle of matter which somehow drove organic systems toward life, its existence should easily be demonstrable in the laboratory. One could, for instance, take a swimming bath to represent the primordial soup. Fill it with any chemicals of a non-biological nature you please. Pump any gases over it, or through it, you please, and shine any kind of radiation on it that takes your fancy. Let the experiment proceed for a year and see how many of those 2,000 enzymes (proteins produced by living cells) have appeared in the bath. I will give the answer, and so save the time and trouble and expense of actually doing the experiment. You will find nothing at all, except possibly for a tarry sludge composed of amino acids and other simple organic chemicals.1

Evolutionist biologist Andrew Scott admits the same fact:

Take some matter, heat while stirring and wait. That is the modern version of Genesis. The 'fundamental' forces of gravity, electromagnetism and the strong and weak nuclear forces are presumed to have done the rest... But how much of this neat tale is firmly established, and how much remains hopeful speculation? In truth, the mechanism of almost every major step, from chemical precursors up to the first recognizable cells, is the subject of either controversy or complete bewilderment.2

 

1. Earth, "Life's Crucible", February 1998, p.34

2. National Geographic, "The Rise of Life on Earth", March 1998, p.68

Molecula miraculoasă: ADN-ul

Studiile noastre de până acum au arătat că, la nivel molecular, teoria evoluţionismului se află într-un impas major. Evoluţioniştii nu au aruncat nici măcar un pic de lumină asupra formării aminoacizilor. Formarea proteinelor este la rândul ei un mister total.

dna, dna molekülü

The molecule known as DNA, which is found in the nucleus of each of the 100 trillion cells in our bodies, contains the complete blueprint for the construction of the human body. The information regarding all the characteristics of a person, from physical appearance to the structure of the inner organs, is recorded in DNA.

Cu toate acestea, problemele nu se limitează doar la aminoacizi şi proteine. Acestea sunt doar începutul. Dincolo de ele, structura extrem de complexă a celulei îi duce pe evoluţionişti într-un alt impas. Motivul este acela că celula nu e doar o simplă adunătură de proteine structurate din aminoacizi, ci cel mai complex sistem pe care omul l-a întâlnit vreodată.

În timp ce teoria evoluţiei avea probleme majore în a oferi o explicaţie coerentă pentru existenţa moleculelor care stau la baza structurii celulei, dezvoltarea geneticii şi descoperirea acizilor nucleici (ADN şi ARN) a generat un nou val de probleme pentru această teorie. În 1953, James Watson şi Francis Crick au lansat o nouă eră în biologie cu studiul lor, ce a revelat structura uluitor de complexă a ADN-ului.

Molecula cunoscută sub numele de ADN, şi care se găseşte în nucleul fiecăreia dintre cele 100 de trilioane de celule ce alcătuiesc trupul nostru, conţine tiparul pentru construirea trupului uman. Informaţiile privind caracteristicile acelei persoane, începând cu aspectul fizic exterior până la structura organelor interne, totul este înregistrat în ADN în cadrul secvenţei formate din patru baze speciale ce formează o moleculă gigant. Aceste baze sunt cunoscute sub numele de A, T, G şi C, conform cu literele iniţiale ale numelor lor. Toate diferenţele structurale ce apar între oameni depind de variaţiile din secvenţele acestor litere. Aceasta este un fel de bancă de date compusă din patru litere.

Ordinea secvenţială a literelor din ADN determină structura fiinţei umane până la cele mai fine detalii. Pe lângă caracteristici precum înălţimea, culoarea ochilor, a pielii şi a părului, ADN-ul dintr-o singură celulă conţine tiparul pentru cele 206 de oase, cei 600 de muşchi, cele 100 de miliarde de celule nervoase (neuroni), cele 1000 de trilioane de conexiuni dintre neuroni şi creier, cei 97000 de km de vene, şi cele 100 de trilioane de celule din trupul omenesc. Dacă ar fi fost să scriem toate informaţiile codate în ADN, atunci ar fi trebuit să alcătuim o bibliotecă gigantică formată din 900 de volume, fiecare având câte 500 de pagini. Dar informaţia acestei biblioteci enorme este codificată în moleculele de ADN din nucleul celulelor, molecule care sunt mult mai mici decât a suta parte dintr-o celulă având lungimea de un milimetru.

De ce nu poate ADN-ul să apară din întâmplare?

În acest punct, apare un detaliu important căreia trebuie să îi acordăm atenţie. O eroare în secvenţa nucleotidelor ce formează o genă, face ca întreaga genă să fie nefolositoare. Atunci când luăm în considerare faptul că există 30000 de gene în trupul uman, devine şi mai clar că este absolut imposibil ca milioanele de nucleotide ce formează aceste gene, să se fi aşezat în secvenţa corectă, din întâmplare. Biologul evoluţionist Frank Salisbury comentează pe marginea acestei imposibilităţi:

"O proteină medie poate include în jur de 300 de aminoacizi. Gena ADN-ului ce controlează aceasta ar putea avea în jur de 1000 de nucleotide în lanţul său. Întrucât există patru tipuri de nucleotide în lanţul de ADN, fiecare conţinând 1000 de legături, aceasta arată că ar putea exista 41000 de forme. Folosind puţină algebră (logaritmii) putem vedea că 41000= 10600. Zece multiplicat cu el însuşi de 600 de ori ne dă o cifră în care 1 este urmat de 600 de zerouri! Acest număr este dincolo de capacităţile noastre de înţelegere."127

Francis Crick, profesör

Prof. Francis Crick: "The origin of life appears to be almost a miracle."

Numărul 41000 este echivalentul lui 10600. Aceasta înseamnă 1 urmat de 600 de zerouri. 1 urmat de 12 zerouri indică un trilion, dar 1 urmat de 600 de zerouri reprezintă un număr de neconceput. Imposibilitatea formării ARN-ului şi ADN-ului prin acumulări accidentale de nucleotide este exprimată de către omul de ştiinţă francez Paul Auger la modul următor:

"Trebuie să facem o distincţie foarte precisă între cele două stadii ale formării întâmplătoare a moleculelor complexe, precum nucleotidele, în urma unor fenomene chimice. Producerea nucleotidelor, una câte una – lucru care este posibil – şi combinarea lor în aceste secvenţe extrem de speciale. Cea de-a doua este absolut imposibilă."128

Vreme de mulţi ani, Francis Crick a crezut în teoria evoluţiei moleculare, dar în final a trebuit să admită chiar şi el că o moleculă atât de complexă nu ar fi putut să apară spontan, din întâmplare, ca rezultat al unui proces evoluţionist:

A"Un om onest şi înarmat cu toată cunoaşterea pe care o avem acum la dispoziţie, nu ar putea să afirme decât că, într-un anumit sens, apariţia vieţii pare să fie în acest moment aproape un miracol."129

Profesorul evoluţionist turc Ali Demirsoy a fost forţat să facă următoarea mărturisire referitor la acest subiect:

"De fapt, probabilitatea formării unei proteine şi a unui acid nucleic (ADN sau ARN) este o probabilitate ce depăşeşte orice estimare. Mai mult decât atât, şansa apariţiei unui anumit lanţ proteic este atât de mică, încât am putea-o numi astronomică."130

Şi, în acest moment, apare un paradox foarte interesant: în timp ce ADN-ul se poate replica doar cu ajutorul unor proteine foarte speciale (enzime), sinteza acestor proteine se poate realiza doar prin intermediul informaţiei codificate în ADN. Întrucât acestea depind unele de altele, fie trebuie să existe în acelaşi timp în momentul replicării, fie una dintre ele trebuie să fie „creată“ înaintea celeilalte. Iată ce spune microbiologul american Homer Jacobson:

"Instrucţiunile pentru planurile de reproducere, pentru energie şi pentru extragerea părţilor din mediul curent, pentru secvenţa de creştere şi pentru fiecare mecanism efector ce traduce instrucţiunile în creştere – toate acestea trebuiau să fie prezente simultan în acel moment [în care viaţa a început]. Această combinaţie de evenimente părea a fi o reuşită complet improbabilă, şi ea a fost adesea atribuită intervenţiei divine."131

Citatul de mai sus a fost scris la doi ani după descoperirea structurii ADN-ului de către Watson şi Crick. În ciuda tuturor dezvoltărilor ce au apărut în cadrul ştiinţei, problema evoluţioniştilor a rămas nerezolvată. Doi oameni de ştiinţă germani, Junker şi Scherer, au explicat că sinteza fiecărei molecule necesare evoluţiei chimice, are nevoie de condiţii distincte, şi că probabilitatea combinării tuturor acestor materiale care, din punct de vedere teoretic, au nevoie de metode de obţinere diferite, este practic zero:

"Până în momentul de faţă, nu se cunoaşte niciun experiment în care să putem obţine toate moleculele necesare pentru evoluţia chimică. Prin urmare, este esenţial ca aceste molecule diferite să fie produse în locuri diferite, în condiţii care să le fie extrem de favorabile şi apoi acestea să fie transportate într-un alt loc pentru reacţie, protejându-le de elementele dăunătoare precum hidroliza şi fotoliza."132

dna molekülü, watson ve crickWatson and Crick with a stick model of the DNA molecule.

Pe scurt, teoria evoluţiei este incapabilă să demonstreze vreunul dintre stadiile evoluţioniste care se presupune că s-ar fi produs la nivel molecular. În loc să confere răspunsuri la asemenea întrebări, progresul ştiinţei le face şi mai complexe şi mai imposibil de descurcat.

În mod interesant, majoritatea evoluţioniştilor cred atât în această poveste, cât şi în multe alte poveşti pentru copii complet neştiinţifice, considerându-le adevărate. Întrucât s-au auto-condiţionat să nu accepte creaţia, ei nu au altă posibilitate decât să creadă în ceea ce este imposibil. Un biolog renumit din Australia, Michael Denton, a discutat acest subiect în cartea sa „Evoluţia – o teorie în criză“ (Evolution: A Theory in Crisis):

"Pentru cel sceptic, afirmaţia că programele genetice ale organismelor superioare, formate din ceva aproape de o mie de milioane de biţi de informaţie, echivalentul unei succesiuni de litere dintr-o mică bibliotecă compusă din 1000 de volume, conţinând într-o formă codată mii şi mii de algoritmi complecşi pentru controlul, numirea şi ordonarea creşterii şi dezvoltării a miliarde şi miliarde de celule sub forma unui organism complex, au fost formate prin intermediul unui simplu proces aleator este un afront adus raţiunii. Dar pentru un darwinist, această idee este acceptată fără cea mai mică umbră de îndoială – şi această paradigmă are prioritate!"133

CONFESSIONS FROM EVOLUTIONISTS

Probabilistic calculations make it clear that complex molecules such as proteins and nucleic acids (RNA and DNA) could not ever have been formed by chance independently of each other. Yet evolutionists have to face the even greater problem that all these complex molecules have to coexist simultaneously in order for life to exist at all. Evolutionary theory is utterly confounded by this requirement. This is a point on which some leading evolutionists have been forced to confession. For instance, Stanley Miller's and Francis Crick's close associate from the University of San Diego California, reputable evolutionist Dr. Leslie Orgel says:

It is extremely improbable that proteins and nucleic acids, both of which are structurally complex, arose spontaneously in the same place at the same time. Yet it also seems impossible to have one without the other. And so, at first glance, one might have to conclude that life could never, in fact, have originated by chemical means.1
The same fact is also admitted by other scientists:

DNAcannot do its work, including forming more DNA, without the help of catalytic proteins, or enzymes. In short, proteins cannot form without DNA, but neither can DNAform without proteins.2

How did the Genetic Code, along with the mechanisms for its translation (ribosomes and RNAmolecules), originate? For the moment, we will have to content ourselves with a sense of wonder and awe, rather than with an answer.3

The New York Times science correspondent, Nicholas Wade made this comment in an article dated 2000:

Everything about the origin of life on Earth is a mystery, and it seems the more that is known, the more acute the puzzle get.4

 

 

1 Leslie E. Orgel, "The Origin of Life on Earth", Scientific American, vol. 271, October 1994, p. 78

2 John Horgan, "In the Beginning", Scientific American, vol. 264, February 1991, p. 119

3 Douglas R. Hofstadter, Gödel, Escher, Bach: An Eternal Golden Braid, New York, Vintage Books, 1980, p. 548

4- Nicholas Wade, "Life's Origins Get Murkier and Messier", The New York Times, June 13, 2000, pp. D1-D2

O altă tentativă evoluţionistă zadarnică: "Lumea ARN-ului"

Descoperirea din anii 1970 ce arăta că gazele existente la începuturi în atmosfera primitivă de pe Pământ ar fi făcut imposibilă sinteza aminoacizilor, a fost o lovitură serioasă dată teoriei evoluţiei moleculare. Evoluţioniştii au trebuit să accepte faptul că „experimentele atmosferei primitive“ ale lui Stanley Miller, Sydney Fox, Cyril Ponnamperuma şi alţii, nu erau de fapt valide. Tocmai din acest motiv, în anii 1980, evoluţioniştii au făcut altă tentativă. Drept rezultat, a fost propusă ipoteza „Lumii ARN-ului“. Acest scenariu sugera că cele care s-au format mai întâi nu au fost proteinele, ci moleculele de ARN ce conţineau informaţiile pentru proteine.

Conform acestui scenariu -- propus de chimistul Walter Gilbert de la Universitatea Harvard, în anul 1986, bazat pe o descoperire legată de „ribozomi“ realizată de Thomas Cech - în urmă cu miliarde de ani, o moleculă de ARN capabilă să se auto-replice, s-a format accidental, într-un fel sau altul. Apoi, această moleculă de ARN a început să producă proteine, fiind activată de influenţele exterioare. Prin urmare, a fost necesară stocarea acestor informaţii într-o a doua moleculă, iar molecula de ADN a apărut într-un fel sau altul pentru a face acest lucru.

Realizat dintr-un şir de imposibilităţi la fiecare dintre stadiile sale, acest scenariu extrem de greu de crezut, departe de a conferi vreo explicaţie asupra originii vieţii, nu a făcut altceva decât să adâncească problema, dând naştere la multe întrebări fără răspuns:

Leslie Orgel, profesör

Dr. Leslie Orgel: “... life could never, in fact, have originated by chemical means.”

1.Întrucât este imposibil de acceptat formarea accidentală chiar şi a unei singure nucleotide din compoziţia ARN-ului, cum ar putea fi oare posibil ca aceste nucleotide imaginare să formeze ARN-ul, adunându-se toate într-o secvenţă specifică? Evoluţionistul John Horgan admite imposibilitatea formării la întâmplare a ARN-ului;

"Pe măsură ce cercetătorii continuă să examineze conceptul Lumii ARN-ului din ce în ce mai îndeaproape, tot mai multe probleme apar. Cum a apărut ARN-ul iniţial? ARN-ul şi componentele sale sunt extrem de dificil de sintetizat, chiar şi în cele mai bune condiţii de laborator, şi atunci este cu atât mai puţin probabilă şansa ca aceasta să se fi petrecut în condiţii reale plauzibile."134

2. Chiar dacă presupunem că s-a format din întâmplare, cum a putut acest ARN, ce consta dintr-un singur lanţ de nucleotide, să "se decidă" să se auto-replice, şi prin intermediul cărui mecanism a putut el să ducă la bun sfârşit acest proces de auto-replicare? Şi unde a găsit nucleotidele pe care le-a folosit pentru a se auto-replica? Chiar şi microbiologii evoluţionişti precum Gerald Joyce şi Leslie Orgel au arătat natura disperată a situaţiei în cartea lor "În lumea ARN-ului" (In the RNA World):

"Această discuţie... s-a orientat, într-un fel, asupra unui om de paie: mitul moleculei ARN care se auto-replică, ce a apărut de-a gata dintr-o supă de polinucleotide aleatoare. Nu numai că, în lumina înţelegerii noastre actuale a chimiei prebiotice această noţiune este nerealistă, dar ar pune la încercare chiar şi credulitatea unui optimist în ceea ce priveşte viziunea sa asupra potenţialului catalitic al ARN-ului."135

3. Chiar dacă presupunem că în lumea primordială au existat ARN-uri capabile să se auto-replice, şi că acei numeroşi aminoacizi de fiecare tip erau acolo gata pentru a fi folosiţi de ARN, şi că toate aceste imposibilităţi au avut cumva loc, situaţia tot nu poate să conducă nici măcar la formarea unei singure proteine. Întrucât ARN-ul include doar informaţia referitoare la structura proteinelor. Pe de altă parte, aminoacizii sunt materie primă. Cu toate acestea, nu există niciun mecanism pentru producerea proteinelor. A considera existenţa ARN-ului suficientă pentru producerea proteinelor este la fel de lipsit de temei precum a aştepta ca o maşină să se asambleze de una singură prin simplul fapt că aruncăm schiţa ei deasupra unei grămezi de părţi componente ce sunt aruncate una peste cealaltă. O schiţă singură nu poate produce o maşină fără a avea la dispoziţie o fabrică şi nişte muncitori care să asambleze părţile conform cu instrucţiunile conţinute de schiţă; în acelaşi mod, schiţa conţinută în ARN nu poate produce proteine de una singură, fără cooperarea celorlalte componente celulare, care să urmeze instrucţiunile conţinute în ARN.

Proteinele sunt produse în fabrica ribozomilor cu ajutorul mai multor enzime şi ca rezultat al unor procese extrem de complexe ce au loc în interiorul celulei. Ribozomul este una dintre organitele extrem de complexe ale celulei, alcătuită din proteine. Aceasta conduce la o altă supoziţie lipsită de logică – şi anume aceea că şi ribozomii, la rândul lor, au apărut din întâmplare, în acelaşi timp. Chiar şi laureatul Premiului Nobel, Jacques Monod, care a fost unul dintre cei mai fanatici apărători ai evoluţionismului – şi ai ateismului – a explicat faptul că sinteza proteinelor nu ar putea sub nicio formă să fie considerată că ar depinde doar de informaţia din acizii nucleici:

"Codul nu are niciun sens dacă nu este şi tradus. Maşinăria modernă pentru traduceri a celulei constă din cel puţin 50 de componente macromoleculare, care sunt şi ele, la rândul lor, codificate în ADN: codul nu poate fi tradus decât prin intermediul unor produse ce aparţin traducerii însăşi. Aceasta este expresia modernă a lui omne vivum ex ovo. Unde şi cum a devenit acest cerc un cerc închis? Este extrem de dificil de imaginat."136

Cum a putut un lanţ de ARN din lumea primordială să ia o asemenea decizie, şi prin ce metode a putut că facă să apară producţia de proteine, realizând munca a 50 de particule specializate la rândul lor? Evoluţioniştii nu au niciun răspuns la toate acestea.

Dr. Leslie Orgel, una dintre asociatele lui Stanley Miller şi Francis Crick de la Universitatea din California în San Diego, a folosit termenul „scenariu“ pentru a descrie posibilitatea „apariţiei vieţii prin intermediul Lumii ARN-ului“. Orgel a descris ce fel de caracteristici ar fi trebuit să aibă acest ARN şi cât de imposibil este acest lucru în articolul său denumit „Originea vieţii“, publicat în revista American Scientist, în octombrie 1994:

"Am observat că acest scenariu ar fi putut să apară, doar dacă ARN-ul prebiotic ar fi avut două proprietăţi, proprietăţi care nu sunt evidente în zilele noastre: capacitatea de a se replica fără ajutorul proteinelor şi capacitatea de a cataliza fiecare stadiu din cadrul sintezei proteinelor."137

Aşa cum ar fi trebuit să fie deja clar, a aştepta aceste două procese complexe şi esenţiale din partea unei molecule precum cea de ARN, este posibil doar din punctul de vedere al evoluţioniştilor şi cu ajutorul puterii lor imaginative. Pe de altă parte, dovezile ştiinţifice concrete arată cât se poate de clar faptul că ipoteza Lumii ARN-ului, care este un nou model propus pentru a explica formarea vieţii din întâmplare, este o născocire la fel de neplauzibilă.

Biochimistul Gordon C. Mills de la Universitatea din Texas şi specialistul în biologie moleculară Dean Kenyon de la Universitatea de Stat din San Francisco au evaluat punctele slabe ale scenariului Lumii ARN-ului în articolul lor intitulat „Un studiu asupra Lumii ARN-ului“, ajungând la o scurtă concluzie: „ARN-ul este o moleculă remarcabilă. Dar ipoteza Lumii ARN-ului este o cu totul altă problemă. Noi nu găsim nicio dovadă în sprijinul acestei teorii, nici măcar una care să ofere anumite speranţe.“137

Scriitorul şi omul de ştiinţă Brig Klyce a explicat în articolul său din anul 2001 faptul că oamenii de ştiinţă evoluţionişti ţin foarte mult la acest aspect, însă rezultatele pe care le-au prezentat până acum arată că aceste eforturi sunt în zadar:

„Cercetarea în domeniul Lumii ARN-ului este o industrie de mărime medie. Această cercetare a demonstrat cât de extrem de dificil este ca celulele vii să fi apărut din întâmplare din materia lipsită de viaţă, în perioada de timp avută pe Pământ. Această demonstraţie este o contribuţie extrem de valoroasă pentru ştiinţă. Iar alte cercetări adiţionale vor fi de asemenea valoroase. Dar să continui să insişti asupra faptului că viaţa ar putea apărea în mod spontan din substanţe chimice lipsite de viaţă în faţa noilor dificultăţi apărute, este de-a dreptul năucitor. Probabil că aceasta este o reminiscenţă a muncii alchimiştilor medievali care au încercat cu atâta tenacitate să transforme plumbul în aur.“138

Viaţa este un concept ce depăşeşte simplele conglomerate de molecule

dna, enzimAm examinat până acum cât de imposibilă este formarea accidentală a vieţii. Haideţi acum să ignorăm din nou aceste imposibilităţi pentru un moment. Haideţi să presupunem că molecula de proteină a fost formată în cele mai neprielnice, necontrolate condiţii de mediu, precum cele ale Pământului primordial. Formarea fie chiar şi a unei singure proteine nu ar fi totuşi suficientă; această proteină ar fi trebuit să aştepte cu răbdare timp de mii, poate chiar milioane de ani în acest mediu necontrolat fără a fi deloc deteriorată, până când o altă moleculă ar fi fost formată, chiar lângă ea, din întâmplare, şi în aceleaşi condiţii. Apoi, ar fi trebuit să aştepte până când milioane de proteine corecte şi esenţiale s-ar fi format una lângă alta, în acelaşi areal, şi toate „din întâmplare“. Cele care s-ar fi format mai devreme ar fi trebuit să fie suficient de răbdătoare şi să aştepte, fără a fi distruse, în ciuda razelor ultraviolete şi a efectelor mecanice severe, pentru ca alte molecule să se formeze chiar lângă ele. Apoi, când aceste proteine, care au apărut toate în acelaşi areal, ar fi atins numărul adecvat, ar fi trebuit să se adune, să realizeze combinaţiile corecte şi să formeze organitele celulei. Niciun fel de material străin, nicio moleculă dăunătoare sau lanţ proteic nefolositor nu trebuia să fi interferat cu ele. Apoi, chiar şi atunci când aceste organite s-ar fi adunat într-un mod extrem de armonios şi cooperant într-o anumită ordine şi într-un anumit loc, ele ar fi trebuit să ia cu ele toate enzimele necesare şi să fie apoi acoperite de o membrană, al cărui interior trebuia umplut cu un lichid special care să genereze mediul ideal pentru ele. Acum, chiar dacă aceste evenimente „extrem de puţin probabile“ s-ar fi produs într-adevăr din întâmplare, ar fi putut această mulţime de molecule să prindă viaţă?

Răspunsul este NU, întrucât cercetările au arătat că simpla combinaţie a tuturor materialelor esenţiale vieţii nu este suficientă pentru ca viaţa să înceapă. Chiar dacă toate proteinele esenţiale vieţii ar fi fost adunate şi puse într-o eprubetă, aceste eforturi nu ar fi dus la formarea unei celule vii. Toate experimentele realizate până acum în acest domeniu au fost lipsite de succes. Toate observaţiile şi experimentele arată că viaţa poate să apară doar dintr-o altă viaţă.AICI LIPSESC DOUĂ FRAZE Aceasta este o reflexie a atributului lui Dumnezeu de „Deţinător al Vieţii“. Căci viaţa poate să apară, să continue şi să se încheie doar în conformitate cu Voinţa Sa. În ceea ce priveşte evoluţionismul, el nu numai că nu poate explica modul în care a apărut viaţa, dar este de asemenea incapabil să explice modul în care toate materialele esenţiale vieţii s-au format şi s-au grupat.

Chandra Wickramasinghe descrie realitatea pe care a trebuit să o înfrunte ca om de ştiinţă, căruia i s-a spus întreaga viaţă că viaţa a apărut în urma unor accidente „fericite“:

"Încă din primii mei ani de formare ca om de ştiinţă, am fost spălat pe creier foarte intens, implementându-mi-se ideea că ştiinţa nu poate compatibilă cu nicio formă de creaţie deliberată. Această noţiune a trebuit să fie îndepărtată într-un mod dureros. La momentul actual, nu pot să găsesc niciun argument raţional care să distrugă viziunea care pledează pentru convertirea la Dumnezeu. Obişnuiam să avem mintea deschisă; acum, înţelegem că singurul răspuns logic pentru viaţă este creaţia – şi nicidecum un amestec dezordonat, aleator şi accidental."138

FOOTNOTES

106. W. R. Bird, The Origin of Species Revisited., Nashville: Thomas Nelson Co., 1991, ss. 298-99

107. Hoyle on Evolution", Nature, Cilt 294, 12 Kasım 1981, s. 105

108. Ali Demirsoy, Kalıtım ve Evrim, Ankara: Meteksan Yayınları, 1984, s. 64

109. W. R. Bird, The Origin of Species Revisited, Nashville: Thomas Nelson Co., 1991, s. 304

110. W. R. Bird, The Origin of Species Revisited, Nashville: Thomas Nelson Co., 1991, s. 305

111. J. D. Thomas, Evolution and Faith, Abilene, TX, ACU Press, 1988. s. 81-82

112. Robert Shapiro, Origins: A Sceptics Guide to the Creation of Life on Earth, New York, Summit Books, 1986. s.127

113. Fred Hoyle, Chandra Wickramasinghe, Evolution from Space, New York, Simon & Schuster, 1984, s. 148 

114. Fred Hoyle, Chandra Wickramasinghe, Evolution from Space, s. 130 

115. Fabbri Britannica Bilim Ansiklopedisi, cilt 2, Sayı 22, s. 519 

116. Richard B. Bliss & Gary E. Parker, Origin of Life, California: 1979, s. 14

117. Stanley Miller, Molecular Evolution of Life: Current Status of the Prebiotic Synthesis of Small Molecules, 1986, s. 7

118. Kevin Mc Kean, Bilim ve Teknik, Sayı 189, s. 7 

119. J. P. Ferris, C. T. Chen, "Photochemistry of Methane, Nitrogen, and Water Mixture As a Model for the Atmosphere of the Primitive Earth", Journal of American Chemical Society, cilt 97:11, 1975, s. 2964

120. New Evidence on Evolution of Early Atmosphere and Life", Bulletin of the American Meteorological Society, cilt 63, Kasım 1982, s. 1328-1330

121. Richard B. Bliss & Gary E. Parker, Origin of Life, California, 1979, s. 25

122. W. R. Bird, The Origin of Species Revisited, Nashville: Thomas Nelson Co., 1991, s. 325

123. Kimyacı Richard E. Dickinson bunun nedenini şöyle açıklar: "Eğer protein ve nükleik asit polimerleri öncül monomerlerden oluşacaksa polimer zincirine her bir monomer bağlanışında bir molekül su atılması şarttır. Bu durumda suyun varlığının polimer oluşturmanın aksine ortamdaki polimerleri parçalama yönünde etkili olması gerçeği karşısında, sulu bir ortamda polimerleşmenin nasıl yürüyebildiğini tahmin etmek güçtür." (Richard Dickerson, "Chemical Evolution", Scientific American, Cilt 239:3, 1978, s. 74.)

124. Richard B. Bliss & Gary E. Parker, Origin of Life, California: 1979, s. 25

125. Richard B. Bliss & Gary E. Parker, Origin of Life, California: 1979, s. 25

126. S. W. Fox, K. Harada, G. Kramptiz, G. Mueller, "Chemical Origin of Cells", Chemical Engineering News, 22 Haziran 1970, s. 80 

127. Frank B. Salisbury, "Doubts about the Modern Synthetic Theory of Evolution", American Biology Teacher, Eylül 1971, s. 336

128. Paul Auger, De La Physique Theorique a la Biologie, 1970, s. 118

129. Francis Crick, Life Itself: It's Origin and Nature, New York, Simon & Schuster, 1981, s. 88 

130. Ali Demirsoy, Kalıtım ve Evrim, Ankara: Meteksan Yayınları, 1984, s. 39

131. Homer Jacobson, "Information, Reproduction and the Origin of Life", American Scientist, Ocak 1955, s.121

132. Reinhard Junker, Siegfried Scherer, Entstehung und Geschichte Der Lebewesen, Weyel Verlag, 1986, s. 89

133. Michael Denton, Evolution: A Theory in Crisis. London: Burnett Books, 1985, s. 351

134. John Horgan, "In the Beginning", Scientific American, Cilt 264, Şubat 1991, s. 119

135. G.F. Joyce, L. E. Orgel, "Prospects for Understanding the Origin of the RNA World", In the RNA World, New York: Cold Spring Harbor Laboratory Press, 1993, s. 13

136. Jacques Monod, Chance and Necessity, New York: 1971, s.143

137. Leslie E. Orgel, "The Origin of Life on the Earth", Scientific American, Ekim 1994, Cilt 271, s. 78

138. Chandra Wickramasinghe, Interview in London Daily Express, 14 Ağustos 1981

11 / total 21
You can read Harun Yahya's book Evoluţionismul online, share it on social networks such as Facebook and Twitter, download it to your computer, use it in your homework and theses, and publish, copy or reproduce it on your own web sites or blogs without paying any copyright fee, so long as you acknowledge this site as the reference.
Despre site-ul | Pagină de start | Adauga la favorit | RSS Feed
Toate materialele de pe acest site pot fi copiate, tipărite şi distribuite
(c) All publication rights of the personal photos of Mr. Adnan Oktar that are present in our website and in all other Harun Yahya works belong to Global Publication Ltd. Co. They cannot be used or published without prior consent even if used partially.
© 1994 Harun Yahya. Www.harunyahya.ro
page_top