Islamul Denunță Terorismul

Descarcă cartea

Download (DOC)
Download (PDF)
Comentariile

Capitolele cărţilor

< <
6 / total: 11

Adevărata Față a Teroriștilor Care Acționează în Numele Religiei

Cei care cred și nu amestecă puritatea credinței lor cu nedreptatea, aceia sunt în siguranță...
(Coran, 6:82)

Toate aceste exemple arată că organizarea unor acte de teroare împotriva unor oameni nevinovați este cu totul împotriva Islamului și nici un musulman care ia ca ghid versetele din Coran și practicile Profetului Mohamed (pfas) nu ar putea comite vreodată astfel de infracțiuni. Din contră, musulmanii sunt responsabili pentru stoparea acestor oameni, adică să îndepărteze “răul de pe pământ” și să aducă pacea și securitatea tuturor oamenilor din întreaga lume.

Nu este posibil să vorbim despre “teroare Creștină”, “teroare Evreiască” sau “teroare Islamică”. Într-adevăr, o examinare a motivațiilor autorilor acestor acte, indiferent de credința lor, arată că terorismul în cauză nu este un fenomen religios, ci unul social.

Cruciații: barbarii care și-au călcat propria lor religie

Așa cum s-a menționat anterior, adevăratul mesaj al unei religii sau a unui sistem de credințe poate fi făcut uneori de proprii săi pseudo-adepți. Cruciații, a căror perioadă constituie un episod întunecat din istoria Creștinismului, sunt un exemplu de astfel de distorsiune.

Cruciații erau Creștini Europeni care au efectuat expediții începând cu sfârșitul secolului al 11-lea pentru a recupera Țara Sfântă (Palestina și zona înconjurătoare) de la musulmani. Ei au pornit cu un așa-numit scop religios, dar au pustiit fiecare acru de teren pe unde au ajuns și au intrat răspândind frica oriunde s-au dus. De-a lungul călătoriei lor au supus civili la execuții în masă și au jefuit multe orașe și sate. Cucerirea de către ei a Ierusalimului, unde musulmanii, evreii și creștinii trăiau în pace sub dominație islamică, a devenit scena unei vărsări de sânge imense. I-au masacrat pe toți musulmanii și evreii din oraș, fără milă.

Conform unui istoric, “I-au omorât pe toți Sarazinii și Turcii pe care i-au găsit... fie bărbat sau femeie.”14 Unul dintre cruciați, Raimond de Aguiles, martor ocular, s-a lăudat cu aceste violențe:

Minunate lucruri s-au văzut. Unii din oamenii noștri (iar acest lucru a fost mai milostiv) le tăiau capul inamicilor lor; alții trăgeau în ei cu săgeți, astfel încât cădeau din turnuri; alții îi torturau mai mult timp aruncându-i în foc. Pe străzile orașului se vedeau grămezi de capete, mâini și picioare. Trebuia să-ți croiești drum peste corpurile de oameni și cai. Dar acestea au fost nimic, în comparație cu ceea ce s-a întâmplat la Templul lui Solomon, un loc în care în mod normal se cântă slujbe... în Templul lui Solomon și în porticulul său, călăreților le ajungea sângele până la genunchi și la căpăstrul cailor.15

În două zile, armata Cruciaților a omorât 40.000 de Musulmani în modul barbaric descris mai sus.16

Barbaria Cruciaților a fost atât de excesivă încât, în timpul celei de-a Patra Cruciade, aceștia au jefuit Constantinopolul (Instanbulul de azi), un oraș Creștin, și au furat obiectele din aur din biserici.

Desigur, toată acestă barbarie a fost cu totul împotriva esenței Creștinismului. Creștinismul, conform Evangheliei, este un “mesaj al dragostei”. În Evanghelia după Marcu Profetul Iisus (pfas) le-a spus adepților “Iubiți pe vrăjmașii voștri și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc” (Marcu, 5:44). În evanghelia după Luca, se spune că Profetul Iisus (pfas) a spus, iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt.” (Luca, 6:29) Niciunde în Evanghelii nu există nicio referire la legitimitatea violenței; astfel, uciderea unor oameni nevinovați este de neimaginat. În Biblie se poate găsi conceptul de “uciderea celui nevinovat”; dar numai în încercarea crudului rege Irod de-a-l omorî pe Profetul Iisus (pfas), în timp ce era copil.

Dacă creștinismul este o religie bazată pe iubire care nu poate găzdui nicio formă de violență, cum de-au înfăptuit Cruciații Creștini unele dintre cele mai violente fapte din istorie? Motivul principal pentru aceasta a fost faptul că Cruciații erau constituiți în principal din oameni ignoranți. Aceste mase, care nu știau aproape nimic despre religia lor, care probabil nu au citit sau nici măcar nu au văzut niciodată Biblia în viața lor, și pentru care în cea mai mare parte valorile morale ale Bibliei erau complet necunoscute, au fost împinse în barbarie cu sloganurile Cruciaților îndoctrinante care au prezentat această violență în mod fals ca fiind “Voia lui Dumnezeu”. Folosind această metodă frauduloasă, mulți au fost încurajați să comită fapte îngrozitoare strict interzise de Dumnezeu.

Merită menționat faptul că în acea perioadă, Creștinii din Est – locuitorii Bizanțului, de exemplu – care erau din punct de vedere cultural mult mai avansați decât Creștinii din Vest, au îmbrățișat valori mult mai umane. Atât înainte, cât și după cuceririle Cruciaților, Creștinii Ortodocși au reușit să trăiască împreună cu Musulmanii. Conform lui Terry Jones, comentatorul BBC, odată cu retragerea Cruciaților din Orientul Mijlociu, “viața civilizată a început din nou și membrii celor trei religii monoteiste au revenit la coexistența pașnică.”17

Exemplul Cruciaților indică un fenomen general. Cu cât adepții unei ideologii sunt mai necivilizați, mai subdezvoltați intelectual și mai ignoranți, cu atât este mai mare probabilitatea ca ei să recurgă la violență. Acest lucru este valabil și pentru ideologii care nu au nimic de a face cu religia. Toate mișcările comuniste din întreaga lume sunt predispuse la violență. Cu toate acestea, cel mai sălbatic și mai însetat de sânge dintre acestea a fost regimul Khmerilor Roșii din Cambodgia. Acest lucru s-a întâmplat din cauza faptului că ei erau cei mai ignoranți.

În același mod, oamenii ignoranți pot susține orice idee adoptând violența până la punctul nebuniei, astfel aceștia pot implica, de asemenea, violența în religiile Divine, care sunt absolut opuse violenței. La fel ca în lumile creștină și evreiască, în lumea islamică au avut loc astfel de situații și încă mai au loc și astăzi.

Este esențial să ne referim la caracterul Beduinilor din timpul Profetului (pfas), pentru a înțelege adevărata față a celor care comit acte de teroare în numele religiei:

Creștinismul este o religie bazată pe dragoste, dar Cruciații au realizat unele dintre cele mai violente fapte din istorie. Aceste mase, care nu știau aproape nimic despre religia lor, și care, probabil, nu au citit niciodată în viața lor Biblia, au fost conduse în barbarie cu sloganuri îndoctrinante care au prezentat în mod fals această violență ca fiind “Voia lui Dumnezeu”.

Caracterul beduin în Coran

În perioada Profetului Mohamed (pfas), existau două structuri sociale de bază în Arabia. Orășenii și Beduinii (arabii din deșert). În orașele arabe a înflorit o cultură sofisticată. Relațiile comerciale au creat o legătură a orașelor cu lumea exterioară, fapt ce a contribuit la formarea bunelor maniere printre arabii care locuiau în orașe. Ei au rafinat valori estetice, au îmbrățișat literatura și în special poezia. Pe de altă parte, arabii din deșert erau triburi nomade care trăiau în deșert și care aveau o cultură foarte brută. Nu au cunoscut deloc artele și literatura, cei mai mulți dintre ei dezvoltând un caracter nerafinat.

Islamul s-a născut și s-a dezvoltat printre locuitorii Meccăi, cel mai important oraș din peninsulă. Totuși, pe măsură ce Islamul s-a răspândit în restul peninsulei, toate triburile din Arabia l-au îmbrățișat. Desigur, printre aceste triburi s-au aflat și Beduinii, care erau într-un anume fel problematici: fondul lor cultural i-a împiedicat pe unii dintre ei să înțeleagă profunzimea și spiritul nobil al Islamului. Despre aceasta, Dumnezeu afirmă următoarele într-un verset:

Pe timpul Profetului Mohamed (pfas) beduinii erau triburi nomade din deșert. Din cauza condițiilor dure în care au trăit, au ajuns să aibă o cultură dură și aspră.

Beduinii sunt mult mai împietriți în necredința și fățărnicia lor și mai îndreptățiți să nu cunoască perceptele pe care Dumnezeu le-a revelat Trimisului Său. Iar Dumnezeu este Atoateștiutor, Înțelept. (Coran, 9:97)

Unii dintre Beduinii care erau “mult mai împietriți în necredință și fățărnicie” și predispuși să nu asculte poruncile lui Dumnezeu, au devenit parte a comunității Islamului în timpul Profetului (pfas). Dar în perioadele următoare, din cauza interpretărilor și atitudinilor greșite, unii dintre aceștia au dat naștere unor mișcări incompatibile cu valorile morale ale Islamului.

Secta denumită “Kharigiții” care a rezultat din rândul Beduinilor a fost un exemplu. Trăsătura cea mai distinctivă a acestei secte perverse (care a fost denumită “ Kharigiții “, literalmente “cei care au ieșit”, deoarece ei au deviat puternic de la practicile Sunite), a fost natura lor sălbatică și fanatică. “Kharigiții”, care au înțeles prea puțin din esența Islamului sau din virtuțile și valorile Coranului, au purtat războaie împotriva tuturor celorlalți Musulmani bazându-și războaiele pe câteva din versetele Coranului pe care le-au interpretat în mod distorsionat. Mai mult, ei au întreprins “acte de terorism”. Hazrat Ali (pfas), care a fost unul dintre cei mai apropiați însoțitori ai Profetului (pfas) și care a fost descris ca “poarta orașului cunoașterii” a fost asasinat de un Kharigit.

Cu alte cuvinte, așa cum Cruciații au distorsionat și au interpretat în mod greșit Creștinismul ca pe o învățătură a brutalității, unele grupuri pervertite ce au apărut în lumea Islamică au interpretat greșit Islamul și au apelat la brutalitate. Ceea ce au în comun aceste secte și Cruciații este ignoranța, natura lor nerafinată, incultura și lipsa adevăratei înțelegeri a religiei lor. Violența la care au apelat a rezultat din această lipsă de înțelegere și nu din religia pe care ei au clamat că au îmbrățișat-o. Ei nici măcar nu știau izvoarele de bază ale religiei lor și acționau pe baza credințelor superstițioase pe care le-au inventat.

Este complet greșit să se creadă că caracterul Beduin a fost limitat în timp și nu mai există. Astăzi, prezența oamenilor cu același caracter este notabilă. Acești oameni, care nu plac pe nimeni altcineva decât pe ei însăși sau pe grupul din care fac parte, și care încearcă să descrie utilizarea violenței împotriva celor care nu împărtășesc credința lor ca fiind o cerință religioasă, găzduiesc numeroase erori logice. Denunțarea oamenilor ca fiind necredincioși și interpretările eronate a legii talionului asupra acestora sunt astfel de exemple.

Raționamentul corupt al celor care au vărsat sânge în numele Islamului

În lumea Islamică, unii Musulmani care cred în același Dumnezeu, care îl acceptă pe Profetul Mohamed (pfas) ca trimisul Său și Coranul ca adevărata Carte se acuză unii pe alții de separarea de credință și de infidelitate și se ucid unii pe alții. Omorârea în masă a șiiților și distrugerea moscheilor șiite care au avut loc recent au atras atenția asupra devianței radicale în lumea Islamică. Atacurile unor grupuri șiite împotriva sunniților în unele regiuni, cum ar fi în Irak, au contribuit, de asemenea, la această imagine: Cu toate acestea, această stare de spirit sângeroasă nu se limitează numai la aceste organizații radicale, și nici nu este o boală nouă.

Responsabili pentru acei musulmani uciși în Egipt, numai pentru că erau Șiiți, sau pentru cei uciși și târâți pe străzile din Irak, numai pentru că erau Suniți, sunt hotărârile sau fatwalele(sentințele) emise de unii așa-numiți savanți care pretind că vorbesc în numele Islamului. Acești așa-numiți savanți vorbesc în moscheile lor sau apar pe canalele de televiziune și atrag în această brutalitate, prin fatwalele lor, în majoritate oameni ignoranți. În Orientul Mijlociu, acest concept eronat de religie bazată pe superstiții se întâlnește în lupta acerbă dintre Șiiții și Suniții din cadrul aceleiași țări. Între timp, de asemenea, ele sunt întâlnite și în războaiele sectare între țări, care sunt purtate prin intermediul unor grupuri și organizații interpuse. Bineînțeles că actele de violență comise de către aceste grupuri sunt greșite. Dar această greșeală nu poate fi corectată fără o revenire la Coran, esența credinței.

1. Kuwait (bombardamentul Moscheii Imam Ja'far as-Sadiq)
2. Atac asupra unei moschei în Yemen
3. Masacrul de la Camp Speicher, unde au fost uciși circa 1.700 de cadeți șiiți ai Forțelor Aeriene Irakiene

Denunțarea oamenilor ca necredincioși

Acest spirit nemilos al dezbinării, consideră vărsarea sângelui celui nevinovat ca un “act de adorare”, refuză să acorde dreptul la viață celor care nu aderă la propria lor înțelegere a credinței și provoacă răspândirea acestei tulburări care varsă neîncetat sânge în țările Islamice. Una dintre problemele de la baza acestei ideologii deviante este numită “takfir”:

“Takfir” înseamnă declararea unei persoane [sau a unui grup] ca necredincioasă (kafir), acuzând-o de separarea de credința Islamică. În cazul în care grupurile menționate ca “takfiri” ajung la acest verdict cu privire la o persoană sau un grup, de asemenea, ei declară că este obligatoriu ca acești oameni să fie uciși, în conformitate cu modul lor de înțelegere bigot, ne-islamic, bazat pe superstiții. Cu toate acestea, în Coran, Dumnezeu nu acordă niciunei ființe umane dreptul de a respinge sau de a nu accepta adeziunea cuiva la Islam. Pe de altă parte, chiar și în cazul în care o persoană servește conform credinței sale păgânismului, pedeapsa ei o va decide Dumnezeu.

Și pentru orice lucru ați fi cu neînțelegere, judecata asupra lui se află la Dumnezeu... (Coran, 42:10)

... Judecata nu este decât la Dumnezeu! El v-a poruncit să nu-L adorați decât pe El! Aceasta este religia cea dreaptă, însă cei mai mulți oameni nu știu. (Coran, 12:40)

În zilele noastre, unele grupuri Sunite îi declară pe Șiiți necredincioși în timp ce la rândul lor Șiiți îi declară pe Suniți drept necredincioși. Vedem că își menționează numele unul altuia cu ură, că nu se roagă împreună și că în multe regiuni se ucid unul pe altul într-o luptă aprigă. Argumentarea takfirului care a intrat în religia Islamului nu se regăsește în Coran; această sedițiune (răzvrătire) se bazează pe așa-numitul hadis cunoscut sub numele de “al-Firqat al-Najiyah” (Secta Salvată) atribuit Profetului nostru (pfas). Cea mai des citată parte a acestui hadis fals - una care face parte din diferite relatări, dar nu are niciun fundament în versetele din Coran - este următoarea:

“Națiunea mea se va împărți în șaptezeci și trei de secte, dintre care toți vor fi în Iad cu excepția unui singur grup: ceea ce Eu și Însoțitorii mei urmează.”

În zilele noastre, unele grupuri sunnite îi declară pe șiiți necredincioși în timp ce șiiții îi declară pe suniți necredincioși. Noi vedem că ei nu se roagă împreună. Cu toate acestea, logica takfirului (excomunicării) care a intrat în religia islamică, nu se regăsește în Coran.

Acest raționament apare în diferite relatări cu diverse adăugiri sau lipsuri. De exemplu, în at-Tirmidhi nu se menționează “dintre care toți vor fi în Iad cu excepția unui singur grup”. În Hakim, acest hadis este relatat foarte pe scurt spunând, “Națiunea mea se va împărți în șaptezeci și trei de secte; cea mai mare parte va acționa pe cont propriu și va considera ceea ce este legiuit drept nelegiuit, și va considera ceea este nelegiuit drept legiuit.” (Al-Mustadrak, 4/430)

Dezintegrarea și fragmentarea care se vede în lumea Islamică este rezultatul unui mod de gândire care nu găsește Coranul ca fiind suficient și încercă să înfăptuiască o formă diferită a Islamului prin superstiții, bigotism, hadisuri și tradiții fabricate. În loc să urmeze exemplul musulmanilor din timpul Profetului Mohamed (pfas), astfel de grupuri bigote și fanatice concep propriile lor născociri despre ceea ce este legiuit și nelegiuit și cred numai în propriile lor conjecturi(supoziții); ei îi declară pe ceilalți musulmani care practică Islamul într-un mod diferit drept apostați. Cu toate acestea, Dumnezeu a interzis destul de clar în Coran motivele pentru un astfel de mod de gândire:

O, voi cei care credeți! Dacă purcedeți la luptă pe Calea lui Dumnezeu, luați bine seama și nu spuneți aceluia care vă dă vouă binețe [cu Es-selamu ‘aleikum (Pace) ]: “Tu nu ești credincios!”, râvnind voi la bunurile acestei vieți lumești, căci Dumnezeu are prăzi multe. Așa ați fost voi mai înainte, dar Dumnezeu v-a binecuvântat cu harul Lui. … (Coran, 4:94)

În hadisele de încredere , se vede că Profetul nostru (pfas) i-a învățat pe Musulmani să evite să se acuze unul pe celălalt de necredință:

... cel ce numește pe oricine drept necredincios sau dușman al Domnului, și de fapt nu este așa, acest lucru va cădea asupra lui. (Sahih Muslim, Cartea 1, Hadisul 118)

… a blestema un credincios este ca și cum l-ai ucide, și oricine acuză un credincios de necredință, este ca și cum l-ar fi omorât.” (Sahih Bukhari, Cartea 73, Hadisul 126)

Oricine se roagă ca noi și privește la Qibla noastră și mănâncă animalele noastre sacrificate este un musulman și se află sub protecția lui Dumnezeu și a Apostolului Său. Așa că nu-L trăda pe Dumnezeu prin trădarea celor care sunt în protecția Sa. (Sahih Bukhari, Cartea 8, Hadisul 386)

Orice persoană care l-a numit pe fratele său: O necredinciosul (de fapt, a înfăptuit un act prin care această necredință) se va întoarce la unul dintre ei. Dacă ar fi fost așa, după cum a afirmat (atunci necredința omului a fost confirmată, dar dacă nu era adevărat), atunci s-a întors la el (la omul care l-a etichetat pe fratele său Musulman). (Sahih Muslim, Cartea 1, Hadisul 117)

Când un om îl numește pe fratele său necredincios, se întoarce (cel puțin) la unul dintre ei. (Sahih Muslim, Cartea 1, Hadisul 116)

În timpul Profetului Mohamed (pfas) au existat ipocriți, cei care nu au avut credință în inimile lor și au deviat de la calea dreaptă: Dumnezeu ne-a informat în multe versete din Coran că au existat oameni care nu erau mulțumiți de judecata Profetului (pfas), care au afișat anomalii în conduita și moralitatea lor și chiar și unii care s-au ascuns în necredință. Cu toate acestea, Profetul nostru (pfas) a continuat comunicarea religioasă și a depus eforturi pentru a întări credința fiecăruia, fără excepție, și niciodată nu i-a acuzat de necredință. Nu este posibil ca un slujitor al lui Dumnezeu să judece orice persoană cu privire la credința lui sau să-l pedepsească pe baza acesteia.

Dumnezeu ne informează că cearta între musulmani sau disputa între aceștia este o greșeală pentru care va da socoteală în viața de apoi:

Tu nu ești răspunzător cu nimic pentru aceia care și-au fărâmițat religia lor în secte. Soarta lor depinde numai de Dumnezeu. Și apoi El Le va vesti ceea ce au făcut. (Coran, 6:159)

În Coran suntem informați că musulmanii trebuie să fie uniți, că trebuie să trăiască ca frații, că  trebuie să fie nedespărțiți, că trebuie să fie prieteni, că trebuie să păstreze rândurile precum zidurile bine construite și că nu trebuie să se certe:

Să fiți supuși lui Dumnezeu și Trimisului Său și nu vă certați, ca să nu pierdeți și să nu piară forța voastră! Și fiți răbdători, căci Dumnezeu este bun cu cei răbdători! (Coran, 8:46)

Nu fiți asemenea acelor care s-au scindat și au fost cu neînțelegere după ce le-au venit semnele limpezi, căci aceia vor avea parte de chin cumplit! (Coran, 3:105)

În loc să contribuie la unitatea Musulmanilor, cei care fac declarații de separare și de ură sau dau fatwa prin care îi declară pe alții ca fiind necredincioși incită Musulmanii la violență și vărsare de sânge. Cei care poartă așa-zisul jihad împotriva fraților lor Musulmani în baza declarațiilor conducătorilor sectelor lor se află într-o eroare gravă, pe care nu o vor putea explica în viața viitoare. Dumnezeu poruncește să se facă pace între Musulmani după cum urmează:

Dreptcredincioșii sunt frați. Deci împăcați-i pe cei doi frați ai voștri și fiți cu frică de Dumnezeu! Poate că veți afla îndurare! (Coran, 49:10)

Interpretarea greșită a Qisas (legea talionului)

Poruncile din Coran sunt menite să elimine pedepsele arbitrare care rezultă din răzbunare și ranchiună personală, evenimente comune în societatea arabă din timpul Profetului Mohamed (pfas). Principiul de descurajare prevalent în întregul Coran este, de asemenea, vizibil în porunca “qisas” și protejează viața prin prevenirea și eliminarea crimei:

“O, voi cei care credeți, v-a fost prescris talionul pentru cei uciși: slobod pentru slobod, rob pentru rob, muiere pentru muiere. Iar celui căruia i s-a iertat din partea fratelui său ceva, i se arată bunăvoință, iar despăgubirea se îndeplinește după cuviință. Aceasta este o ușurare de la Domnul vostru și o îndurare, iar cel care mai vatămă după aceea va avea parte de osândă dureroasă. (Coran, 2:178)

Ceea ce este important în acest verset cu privire la legea talionului este faptul că încurajează iertarea și grațierea, și ne spune că acestea sunt forme mai bune de comportament. În acest sens, există în schimb pentru noi viață.

Există anumite cerințe pentru răzbunare, în ceea ce privește modul de aplicare a acesteia - și de către cine precum și împotriva cui. În Coran, Dumnezeu explică faptul că cei care au dreptul la represalii sunt “rudele apropiate”:

Și nu luați sufletul pe care Dumnezeu l-a socotit oprit, decât pe drept! Dacă cineva a fost omorât pe nedrept, atunci dăm Noi putere celui mai înrudit cu el, însă acesta să nu se întreacă în omor... (Coran, 17:33)

În plus față de aceasta, așa cum se explică în Coran 5:178, rudele apropiate menționate anterior au opțiunea de a renunța la răzbunare și de a cere compensații, fapt care favorizează iertarea. Într-un alt verset, Dumnezeu explică faptul că este de preferat iertarea:

Răsplata pentru un rău este un rău deopotrivă cu el. Însă răsplata aceluia care iartă și caută împăcare se află la Dumnezeu. El nu-i iubește pe cei nelegiuiți! (Coran, 42:40)

Așa cum se vede clar în versetele din Coran, cea mai bună atitudine este iertarea și corectarea. Se explică faptul că acest tip de comportament a fost favorizat de Dumnezeu chiar și înainte de Islam:

Și Noi am prescris, pentru ei, în ea [Tora]: suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, nas pentru nas, ureche pentru ureche, dinte pentru dinte și rănile după legea talionului. Dacă, însă, cineva renunță la aceasta în semn de milostenie, ea va fi ispășire pentru el. Iar aceia care nu judecă după ceea ce a pogorât Dumnezeu, aceia sunt nelegiuiți. (Coran, 5:45)

În viziunea Coranului, este greșit să răspunzi răului cu rău

Atunci când liderii organizațiilor teroriste care abuzează de religia Islamului, sau clerul care caută să-i legitimeze, sunt întrebați de ce emit fatwa care să permită astfel de masacre și atentate sinucigașe, ei spun că este o răzbunare pentru atacurile asupra Musulmanilor. Este adevărat că Musulmanii au fost masacrați în diferite părți ale lumii, nedreptățiți, oprimați și tratați incorect; cu toate acestea, Dumnezeu interzice să se răspundă la tiranie cu tiranie. Modul în care iertarea este recomandată în poruncile cu privire la legea talionului este o reflectare a acestui fapt.

În viziunea Islamului, vina este personală, iar răzbunarea nu trebuie aplicată pe baza unor sentimente arbritare de vendetă

Dumnezeu interzice nelegiuirea în Coran. Mai mult decât atât, Islamul afirmă principiul “individualității crimei.” Bombardarea populației, atacarea oamenilor indiferent dacă ei sunt civili nevinovați, copii, femei sau bătrâni nu este altceva decât o crimă pură. De asemenea, omorârea oamenilor pur și simplu din cauza naționalității, credinței, sau sectei lor sau răzbunarea pe baza unor astfel de motive este complet împotriva Islamului. Să te superi pe opresiunea conducătorilor unei ţări şi să desfăşori atacuri teroriste împotriva oamenilor nevinovaţi ai acelei ţări este contrar Coranului.

Conform legii războiului în Islam acesta trebuie să fie drept, și purtat întotdeauna cu scopul de a stabili pacea, compromisul și iertarea. Obiectivul este de a asigura întotdeauna continuitatea vieții pentru sine, cât și pentru alții. Din aceste motive, principiul “răzbunării” pe care Dumnezeu l-a permis doar ca un principiu de descurajare a uciderii deliberate, și numai în baza anumitor restricții și condiții, și în detrimentul căruia ar trebui aleasă iertarea, nu poate fi aplicat împotriva unor persoane sau societăți pe baza unor gânduri personale de vendetă.

Poruncile din Coran sunt foarte clare, dar existența unor oameni care caută să perpetueze teroarea în numele religiei face ca investigarea psihologiei terorii să fie esențială:

Metodele teroriste și psihologia bolnavă

Pentru teroriști, uciderea oamenilor, distrugerile și haosul reprezintă un mod de viață. Pentru ei, vărsarea de sânge este un act deliberat. Ei pot împușca nevinovați, pot arunca bombe asupra copiilor sau pot arunca în aer o casă fără nici un sentiment de compasiune.

Conceptul de teroare are un sens mai larg în limba de azi. În general, se referă la conflictele armate desfășurate de grupuri ideologice radicale. În general, teroare înseamnă intimidare. Dar această intimidare cuprinde un domeniu larg, inclusiv întreaga viață a oamenilor care simt o amenințare intensă de frică și de violență. Teroarea include intimidarea intensă și sistematică concepută pentru a-i face pe oameni să adopte un anumit mod de gândire și un anumit comportament, precum și orice tip de act violent efectuat pentru a produce această intimidare. Dar, în orice situație, ținta terorismului este, în mod direct sau indirect, cetățenii înșiși.

Organizațiile teroriste folosesc teroarea pentru a obține sprijin. Intimidarea pe care o folosesc este calculată pentru a-și crește puterea și pentru a câștiga astfel sprijinul unei părți sau a tuturor cetățenilor.

Primul lucru la care se gândesc oamenii atunci când se menționează cuvântul “teroare” este, în general, teroarea cunoscută sub numele de “teroare de stânga”, dar, de asemenea, există și un tip de teroare ce se întâlnește în țările din lumea a treia și este practicată de regimurile dictatoriale. De fapt, în aceste cazuri avem de a face cu o aplicare masivă a tacticilor teroriste de stânga. Dictatorul sau grupul aflat la putere are un comportament opresiv, folosind puterea numai pentru câștigul personal, iar din acest motiv apar diferite tipuri de opoziție socială. În această situație, regimul dictatorial apelează întotdeauna la aceeași formulă, pentru a arăta că este mai puternic decât opoziția; ei inaugurează folosirea terorii, astfel încât cetățenii se tem, iar puterea regimului este consolidată.

Pe de altă parte, organizațiile teroriste, în conformitate cu ideologiile care le îmbrățișează, susțin că scopul lor este de a elimina un guvern și pe administratorii săi, pe care îl consideră ca fiind ilegitim și crud, și că realizând ceea ce și-au propus ei vor obține un mod de viață mai fericit și mai drept. Cu toate acestea, acest lucru nu reprezintă o pretenție realistă. În Coran, în primele versete din Surat Al-Baqara, Dumnezeu dă această comandă pentru cei care gândesc în modul respectiv:

Dacă li se spune lor: “Nu faceți stricăciune pe pământ!,” ei zic, “Noi, doară, suntem făcători de bine.” Însă ei sunt cei făcători de stricăciune, dar nu-și dau seama. (Coran, 2:11-12)

Pentru teroriști, uciderea de oameni este un mod de viață. Ei pot trage în oameni nevinovați, fără milă și pot arunca bombe asupra copiilor. Pentru ei vărsarea de sânge este o plăcere. Ei au încetat să mai fie ființe umane și s-au transformat în fiare sălbatice, demente. Dacă careva dintre ei arată cea mai mică urmă de compasiune, aceștia îl consideră laș sau trădător și-l înlătură. Adesea, își folosesc armele unul împotriva celuilalt și desfășoară epurări sângeroase împotriva facțiunilor interne în propria lor organizație.

Terorismul nu este altceva decât o sursă total diabolică de vărsare de sânge. Oricine susține acest ciclu al sălbăticiei, apară un sistem satanic. În cazul în care un terorist folosește un limbaj și simboluri religioase, acest lucru nu trebuie să inducă în eroare pe nimeni. Teroriștii care se ascund sub mantia religiei false sunt de două ori vinovați, atât pentru sângele pe care l-au vărsat, cât și pentru propaganda anti-religioasă pe care au răspândit-o în timp ce au comis aceste crime în numele religiei.

Teroarea și religia sunt complet opuse una alteia. Terorismul adoptă calea agresiunii, uciderii, conflictului, cruzimii și a suferinței. Dar, conform Coranului, toate aceste lucruri sunt forme de opresiune. Lui Dumnezeu îi place pacea, armonia, bunăvoința și compromisul. El interzice teroarea și orice fel de act care nu promovează pacea și îi condamnă pe cei care comit astfel de acte:

Iar aceia care încalcă făgăduința făcută lui Dumnezeu, după legământul față de El, și vor rupe ceea ce Dumnezeu va porunci să fie unit și vor semăna rău pe pământ, aceia vor avea parte de blestem și vor avea parte de rea casă [veșnică]. (Coran, 13:25)

Trăsătura de bază pe care o au în comun teroarea și cei care sunt infectați cu cruzimea acesteia este faptul că frica și dragostea de Dumnezeu este ceva cu totul străin pentru ei. Inimile lor au devenit de piatră iar ei au devenit bolnavi spiritual.

Un terorist nu are milă, singurul său scop fiind distrugerea

Fondatorul Anarhismului Rusesc, Mihail Bakunin și discipolul său Nechayev au definit teroristul “ideal” în modul următor:

Întreaga operă a existenței sale [a revoluționarului], nu numai în cuvinte, ci și în fapte, se află în război cu ordinea existentă a societății, precum și cu întreaga așa-zisă lume civilizată, cu legile, cu bunele moravuri și obiceiuri, el este un oponent care nu admite compromisuri ... El cunoaște doar o singură știință; știința distrugerii.18

Așa cum se înțelege din aceste cuvinte ale lui Bakunin și Nechayev, teroriștii sunt oameni care și-au rupt relațiile cu orice instituție materială și spirituală, respingând prin aceasta orice valoare morală, și care văd aceste instituții ca impedimente în calea împlinirii proiectelor lor. De asemenea, Bakunin a spus, “Zi și noapte el [revoluționarul] are doar un singur gând, un singur scop: distrugerea fără milă; în timp ce el, cu sânge rece și fără odihnă, urmărește acest scop, el însuși trebuie să fie gata să moară în orice moment și gata să ucidă cu propriile sale mâini pe oricare care caută să-i contracareze obiectivele”. În lucrarea sa Bazele Revoluției Sociale, există o descriere a modului în care trebuie să fie o persoană pentru a fi terorist:

Riguros cu el însuși, el trebuie să fie, de asemenea, la fel și cu ceilalți. Toate sentimentele slabe de legătură, prietenie, dragoste și mulțumire trebuie să fie suprimate prin singura pasiune rece, a muncii revoluționare.19

Aceste cuvinte expun fața întunecată a terorismului și arată că este complet opus religiei Islamului, care se bazează pe pace, compasiune și iubire.

Teroriștii își consideră actele distructive mijloace de propagandă; ei speră să răspândească frica prin nimicirea oamenilor și a bunurilor.

Islamul condamnă toate actele de teroare și violență, și face la fel și în cazul atacului de la Boston

Atacul terorist oribil de la Maratonul din Boston, SUA, din 2013 a fost condamnat de toți musulmanii adevărați, la fel cum au fost condamnate 9/11 și alte atacuri teroriste.

Acest act terorist, în care trei persoane și-au pierdut viața, iar alte câteva sute au fost rănite, a fost un act sălbatic, rezultat al unei căi greșite, a nebuniei, conceput pentru a instiga lumile Occidentală și Islamică una împotriva celeilalte. Astfel de acte nemiloase au fost folosite de multe ori în diferite țări pentru a încerca și a da Occidentului impresia că Islamul este o credință care privește violența și teroarea ca fiind legitime. Acele acte au fost într-o bună măsură încununate de succes. De fapt, în urma atacului din Boston au fost făcute declarații de către unele organizații media din SUA prin care se încuraja violența împotriva musulmanilor și izolarea lor de către societate. Întotdeauna au existat astfel de provocări și ele vor continua să existe. Cu toate acestea, musulmanii au o datorie foarte importantă în mijlocul acestei stări de fapt: să nu se limiteze la a condamna atacurile teroriste și să vorbească despre adevărata moralitate islamică întregii umanități.

Oricine pretinde a fi musulman și spune că actele de teroare sau violență sunt susținute de credință fie este un agent provocator care pretinde a fi musulman, fie o persoană care este cu totul ignorant față de credință. Cineva care spune astfel de lucruri din ignoranță își va îndrepta căile dacă va spune ceea ce spune cu adevărat Coranul. Oamenii pot fi informați în mod corespunzător cu privire la Islam numai dacă provocările nu vor avea nicio urmă de credibilitate. Dacă toată lumea va ști că Islamul vede violența și ura ca inacceptabile, nu vor mai exista chestiuni controversate pe marginea cărora să se deslănțuie provocatorii sau extremiștii.

Există persoane care încearcă să incite în lumea creștină și evreiască la ostilitate față de Islam, și există, de asemenea, oameni care încearcă să incite la ostilitate față de Creștinism și Iudaism în lumea Islamică. Acești oameni sunt fanatici habotnici care emit declarații provocatoare care nu sunt bazate pe Coran, ci pe hadisuri pe care ei înșiși le fabrică. Aceasta este o problemă foarte gravă și foarte reală în lumea Islamică, și nu o putem respinge pur și simplu. Toți musulmanii adevărați sunt profund neliniștiți de faptul că astfel de oameni sunt considerați membri ai lumii Islamice și reprezentanți ai credinței, pentru că acești oameni nu au nimic de-a face cu valorile îmbrățișate de Islam. Ei s-au golit singuri de sentimentele frumoase, cum ar fi dragostea, afecțiunea și compasiunea. Ei sunt plini de ură și furie, nu numai față de membrii altor culte, dar, de asemenea, și față de cei mai mulți musulmani din diferite secte. Ei pot urî pe cineva cu care nu s-au întâlnit numai pentru faptul că acesta aparține unui alt grup. Aceasta este o perspectivă coruptă și inacceptabilă pentru musulmani

Provocarea certurilor între membrii diferitelor credințe și/sau grupuri etnice și stârnirea conflictelor între aceștia a fost o tehnică folosită cu succes pe tot parcursul istoriei de către cei care au dorit să răspândească război. Cu toate acestea, această lume este mare și suficient de fertilă pentru ca toată lumea să trăiască în fericire și pace și bunăstare. Nu există nici un motiv real pentru a recurge la conflict sau la violență. Toate presupusele motive pentru război și conflict sunt niște șiretlicuri fără conținut.

Este mult mai ușor să trăim în pace și iubire decât în conflict și război. De exemplu, este inacceptabil atât pentru Palestinieni cât și pentru Israelieni să trebuiască să trăiască în spatele zidurilor cu frica de bombe, rachete și alte amenințări. Această situație dificilă a acestor două popoare, unul care se trage din neamul profetului Ismael și celălalt din profetul Iacob (pacea fie asupra ambilor), este o rușine pentru toată omenirea.

Avem speranța că în cele din urmă oamenii cu vederi radicale vor îmbrățișa vederile moderate, iubitoare și respectuoase ale persoanelor raționale – din punct de vedere istoric, mișcările radicale s-au consumat de la sine în mod inevitabil sau s-au distrus ele însele - dar pentru ca să se întâmple aceasta este absolut esențial ca persoanele sensibile în cadrul lumilor islamice, creștine și iudaice să acționeze împreună, într-un spirit de solidaritate. Este esențială o alianță a oamenilor de bine. Această alianță trebuie să fie realizată, nu numai între musulmani, ci și de către Oamenii Cărții. În caz contrar, nici teroarea, și nici actele de violență nu pot fi înăbușite în întregime vreodată.

În învățătura morală a Coranului, a ucide o persoană nevinovată este un act de cruzime imensă. Dumnezeu interzice actele teroriste și îi condamnă pe cei care le comit.

 

Notele de Subsol

15 Gesta Francorum, or the Deeds of the Franks and the Other Pilgrims to Jerusalem," trans. Rosalind Hill, (London: 1962), p. 91.

16 August C. Krey, The First Crusade: The Accounts of Eye-Witnesses and Participants (Princeton & London: 1921), p. 261

17 August C. Krey, The First Crusade: The Accounts of Eye-Witnesses and Participants (Princeton & London: 1921), p. 262

18 Alan Ereira, David Wallace, Crusades: Terry Jones Tells the Dramatic Story of Battle for Holy Land, BBC World Wide Ltd., 1995

19 The Alarm Newspaper Article, "Bakunin's Ground-Work for the Social Revolution," 1885 Dec. 26, p. 8

20 The Alarm Newspaper Article, "Bakunin's Ground-Work for the Social Revolution," 1885 Dec. 26, p. 2

You can read Harun Yahya's book Islamul Denunță Terorismul online, share it on social networks such as Facebook and Twitter, download it to your computer, use it in your homework and theses, and publish, copy or reproduce it on your own web sites or blogs without paying any copyright fee, so long as you acknowledge this site as the reference.
Despre site-ul | Pagină de start | Adauga la favorit | RSS Feed
Toate materialele de pe acest site pot fi copiate, tipărite şi distribuite
(c) All publication rights of the personal photos of Mr. Adnan Oktar that are present in our website and in all other Harun Yahya works belong to Global Publication Ltd. Co. They cannot be used or published without prior consent even if used partially.
© 1994 Harun Yahya. Www.harunyahya.ro
page_top